Scriitorul George Călinescu, academician, critic și istoric literar, personalitate marcantă a culturii și literaturii române, s-a născut la 19 iunie 1899, în București, ca fiu al Mariei Vișan și al funcționarului Tache Căpitănescu, fiind înfiat de familia lui Constantin Călinescu din Iași.

A urmat cursurile Facultății de Litere din București (1919-1923), fiind în același timp custode al bibliotecii facultății, apoi paleograf la Arhivele Statului, potrivit volumelor 'Membrii Academiei Române' (Ed. Enciclopedică, 2003) și 'Dicționarul Scriitorilor Români' (Ed. Fundației Culturale Române, 1995).

A debutat în viața literară cu versuri și aforisme în revista 'Sburătorul'(1919). A călătorit în Italia (1921), cu prilejul editării revistei 'Roma', al cărei singur redactor a devenit ulterior. Aici a fost bursier al statului la Școala Română din Roma (1923-1928), unde, la recomandarea lui Vasile Pârvan și Ramiro Ortiz, a studiat documente referitoare la propaganda catolică din Țările Române. Cercetările s-au concretizat în două studii în limba italiană (1925, 1930).

Reîntors în țară, s-a dedicat activității didactice (1928-1935), ca profesor de filosofie și limba italiană la licee din Timișoara și București. În același timp, a colaborat la o serie de reviste culturale sau s-a ocupat cu editarea unor periodice precum 'Sinteza' (1927) și 'Capricorn' (1930). Timp de doi ani, între 1933-1935, a fost redactor principal al revistei 'Viața Românească', alături de Mihail Ralea.

Odată cu doctoratul în Litere luat la Universitatea din Iași (1936), cu o lucrare pe tema operei eminesciene, și-a început cariera universitară fiind conferențiar la Catedra de estetică și critică literară din Iași, iar din 1942, profesor titular. Totodată, s-a implicat în publicistica literară, editând prima serie a săptămânalului 'Jurnalul literar' (1939). Transferat la București ca șef al Catedrei de literatură română modernă, la Facultatea de Litere (1945), a continuat activitatea de editor, conducând periodicele 'Tribuna poporului' (1944), 'Lumea' (1945) și 'Națiunea' (1946).

În 1949, a preluat conducerea Institutului de Istorie Literară și Folclor, al cărui director a rămas până la sfârșitul vieții. În 1952, a inițiat revista Institutului, intitulată 'Studii și cercetări de istorie literară și folclor'. În ultimii ani ai vieții, a publicat săptămânal 'Cronica mizantropului' (începută în 'Adevărul literar' în 1937 și continuată în 'Jurnalul literar' din 1939), rubrică de mini-eseuri de artă și literatură, găzduită de 'Contemporanul'. A fost profesor onorific la Facultatea de Filologie din București. De asemenea, a fost ales, în 1946, deputat în primul parlament de după război, mandatul său fiind reînnoit pentru toate legislaturile următoare până la sfârșitul vieții.

A debutat editorial cu monografia 'Viața lui Mihai Eminescu' (1932), lucrare care atrage atenția, între alții a lui Garabet Ibrăileanu, impunându-l ca pe un nume în rândul exegeților eminescologi. Seria monografiilor a continuat cu 'Opera lui Mihai Eminescu' (în cinci volume, 1934-1936), 'Viața lui Ion Creangă' (1938), 'Nicolae Filimon' (1959) și 'Gr.M. Alexandrescu' (1962).

Opera fundamentală a marelui scriitor rămâne monumentala lucrare 'Istoria literaturii române de la origini până în prezent' (1941). Acest grandios studiu, alături de monografiile anterioare, este întregit de considerații de critică, estetică și teorie despre ideologiile literare apărute de-a lungul timpului. Incursiune impresionantă, prin volum și aport critic, istoria literaturii în viziunea călinesciană devine un roman al literaturii ce se impune prin unitate și prin originalitatea scriiturii.

Criticul și istoricul literar s-a dovedit a fi și un talentat romancier, manifestând predilecție pentru mediul citadin. Romanele 'Cartea nunții' (1933), 'Enigma Otiliei' (1938), 'Bietul Ioanide' (1953) și 'Scrinul negru' (1960) atestă virtuțile unui prozator de excepție, cu vocație de caracterolog, punând în practică propriile idealuri estetice și idei de critică literară. Căutările sale estetice, deși manifestate nesistematic, s-au regăsit în volume ca 'Principii de estetică' (1939), 'Estetica basmului' (1965) sau 'Istoria literară ca știință inefabilă și sinteză epică' (1946-1947).

Dramaturgia călinesciană este ilustrată de piese ca 'Șun sau Calea netulburată. Mit mongol' (1943) sau de cele reunite în volumul de 'Teatru' (1965).

Scriitorul a publicat și volume de versuri ('Poezii', 1937, și 'Lauda lucrurilor', 1963). A tradus integral poezia lui Horațiu și versiuni din literatura străină ('Un om sfârșit' de Giovanni Papini etc.).

Membru titular (din mai 1948) și membru titular activ (din august 1948) al Academiei Române, a condus (din 1945) Institutul de Istorie Literară și Folclor al Academiei Române.

George Călinescu a murit la 12 martie 1965, la București. În memoria marelui om de cultură, Institutul de Istorie și Teorie Literară din București îi poartă numele. Amintiri ale scriitorului se regăsesc în Casa sa memorială aflată în cartierul bucureștean Floreasca. Proiectul casei îi aparține chiar scriitorului, cel care s-a ocupat și de amenajarea grădinii. În fața casei, se află bustul în granit al criticului, realizat de Onofrei Paciurea. În biroul său, pe masa de scris a rămas stiloul deschis, alături de câteva rânduri din ''Cronica optimistului'. Biblioteca din casa memorială George Călinescu este o adevărată enciclopedie, cu numeroase exemplare din literatura universală. AGERPRES/(Documentare - Cerasela Bădiță, editor: Doina Lecea, editor online: Alexandru Cojocaru)

***Explicaţie foto din deschidere: Scriitorul George Calinescu susţine un discurs la evenimentul de marcare a centenarului naşterii scriitorului Ion Luca Caragiale, Bucureşti, 9 februarie 1952.