Calea ferată Semmering, construită între 1848-1854, parcurge o distanță de 41 km, între orașul Gloggnitz, din Austria Inferioară și Semmering, din Stiria. Este una dintre cele mai mari realizări ale ingineriei civile din această fază de pionierat a construcției căilor ferate, fiind prima cale ferată inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO, în 1998. Standardul ridicat de construcție al tunelurilor, viaductelor și a altor lucrări a asigurat utilizarea continuă a liniei până în prezent. Calea ferată trece printr-un peisaj montan spectaculos și pe parcurs există mai multe clădiri frumoase destinate activităților de agrement, construite când zona a fost deschisă în urma apariției căii ferate, se arată pe site-ul Patrimoniului Mondial UNESCO, https://whc.unesco.org/.

Căile ferate din Europa au fost primele care au reușit să pătrundă în zonele muntoase, deschizătoarea acestui drum, în multe privințe, fiind chiar linia austriacă peste Pasul Semmering. De asemenea, poate fi descrisă în mod rezonabil ca prima cale ferată 'imperială', legând, în acei ani, capitala Viena de posesiunile italiene ale Austriei la sud. Portul Trieste de la Marea Adriatică a avut o importanță deosebită pentru Imperiul Austro-Ungar, fiind unicul acces pe care acesta îl avea la mare, o conexiune feroviară eficientă fiind de o mare importanță. Un edict imperial pentru o linie de cale ferată peste pasul Semmering a fost adoptat în 1844, dar planurile inițiale au fost abandonate, construcția tunelurilor ridicând mai multe probleme. Revoluția din 1848 de la Viena a schimbat climatul politic și a crescut presiunea pentru construcția liniei, conform https://www.icomos.org/, site-ul Consiliului Internațional al Monumentelor și Siturilor.

Linia Semmering a fost proiectată de inginerul civil Karl Ritter von Ghega (1802-1860), născut la Veneția (atunci parte a Imperiului Habsburgic), fiul al ofițerului albanez Anton Ghega, din Marina Imperială. A urmat o oarecare educație militară, dar a fost deosebit de talentat în științele matematice și a obținut un doctorat de la Universitatea din Padova la vârsta de 18 ani. Ulterior, a ocupat posturi în guvern, lucrând la sistemele de alimentare cu apă și la drumurile din Veneto, inclusiv la construcția drumului ce leagă Cortina d'Ampezzo de Treviso (Toblach). Aproape similar oricărui inginer civil din Europa în anii 1830, el a fost atras de construcția căilor ferate și a servit ca inginer rezident pe una dintre primele rute strategice ale Imperiului (Nordbahn) între Brno și Breclav (Lundenburg). În 1836-1837 a studiat căile ferate în Anglia și în alte țări, iar în 1842, după ce i s-a dat responsabilitatea pentru planificarea strategică a căilor ferate ale Imperiului, a mers să observe căile ferate din Statele Unite. La întoarcere, a început să planifice Sudbahn, ruta care leagă Viena de Graz și Ljubljana (Leibach) și în cele din urmă de Trieste, principalul port al Imperiului, indică site-ul https://www.erih.net/.

Proiectată pentru a fi utilizată exclusiv de locomotive, calea ferată Semmering a devenit un prototip pentru căile ferate muntoase. În proiectarea acestei linii de cale ferată a fost nevoie de dezvoltarea de noi tehnici pentru a face față reliefului montan dificil, când asistența mecanică nu era disponibilă sau puțină; viaductele trebuiau construite împreună, de exemplu, atât pe curbe, cât și pe pante. Topografia s-a făcut de la sol, prin stânci, râpe și versanți puternic împăduriți. Pe de altă parte, calea ferată a fost concepută în mod conservator. În ceea ce privește materialele, von Ghega a respins folosirea fierului și a oțelului; rezultatul au fost șaisprezece viaducte din cărămidă și piatră. Cu toate acestea, construcția a fost o realizare atât organizațională, cât și tehnică. În momentul de vârf al construcției, aproximativ 20.000 de bărbați erau angajați.

Linia de cale ferată Semmering este, de asemenea, un exemplu al modului în care căile ferate ar trebui tratate ca sisteme tehnice. Linia a fost planificată de von Ghega să funcționeze cu locomotive cu abur. În 1851 a fost organizat un concurs pentru găsirea celui mai potrivit tip de motor, o abordare similară cu cea adoptată de directorii căii ferate Liverpool & Manchester de la Rainhill în 1829. În acest sens, inginerii mecanici au fost îndemnați să proiecteze motoare care să îndeplinească cerințele grele ale traversării pasului Semmering. Aburul a funcționat timp de un secol, iar electrificarea liniei a avut loc între 1956 și 1959, în urma creșterii semnificative a volumului de trafic. Pe lângă construcția unui nou tunel Semmering, între 1949 - 1952, calea ferată Semmering, de astăzi, este cea proiectată de von Ghega și stă drept mărturie geniului ingineresc al acestuia, conform https://www.icomos.org/.

Punctul de începere al căii ferate este gara Gloggnitz, la o altitudine de 436 metri, și atinge punctul cel mai înalt după 29 kilometri, respectiv pasul Semmering, la 895 metri deasupra nivelului mării. Spectaculoasa cale ferată se termină după alți 12 kilometri în gara Mürzzuschlag, la 677 metri deasupra nivelului mării. Linia poate fi împărțită în patru secțiuni. Prima merge de la gara Gloggnitz la gara Payerbach, urmând versanții din stânga văii Schwarza; următoarea secțiune traversează valea urmând viaductul Schwarza pentru a ajunge la gara Eichberg, iar a treia secțiune intră în valea Auerbach pentru a continua drumul printr-o pădure deasă până la gara Klamm-Schottwien. După ce trece prin tunelul Klamm, ajunge la Adlitzgraben, zona alpină. După o serie de tuneluri și viaducte, trenurile trec prin Weinzettelwand, Krauselklause și Polleroswand, traversând mai multe secțiuni de tunel. În ultima și cea mai dramatică secțiune a întregului traseu, viaductul curbat cu două etaje traversează Kalte Rinne, iar după ce ajunge la Wolfsberg și Kartnerkogels, trenul trece prin tunelul de peste pasul Semmering, situat la 1.431 metri, înainte de a ajunge la gara Semmering. Apoi coboară treptat de-a lungul versantului drept al văii Roschnitz, prin Stienhaus și Spital am Semmering, înainte de a ajunge la gara Mürzzuschlag, conform https://whc.unesco.org/.

În total, cele 14 tuneluri au 1.477 metri lungime, aproape o zecime din întreaga linie; întâmplător, cele 16 viaducte majore însumează, de asemenea, 1.477 metri lungime. Există 118 poduri arcuite mai mici de piatră și 11 poduri de fier. Cele mai multe dintre portalurile tunelurilor sunt simple, dar monumentale în proiectare și prezintă diferite tipuri de ornamente. Structurile de susținere sunt în mare parte din piatră, dar cărămida a fost folosită pentru arcadele viaductelor și paramentele tunelurilor. O trăsătură caracteristică a liniei Semmering este reprezentată de cele 57 de case de cantonieri cu două etaje, situate la intervale de aproximativ 700 m. Casele au fost construite din zidărie de piatră spartă și cărămidă. Dintre acestea, puține s-au păstrat în forma inițială, fiind folosite, apoi, doar stații de releu și puncte de odihnă. Ulterior, pe măsură ce traficul turistic a crescut, au fost transformate în clădiri spectaculoase.

Regiunea, ce cuprinde calea ferată Semmering, a fost înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO, în 1998, și acoperă o suprafață de 156 ha, cu o zonă tampon de 8.581 ha și include toate atributele necesare transmiterii valorii sale universale excepționale. Linia de cale ferată în sine și lucrările de inginerie civilă au funcționat continuu din 1854 și, prin urmare, integritatea funcțională a proprietății a fost menținută. Aspectul inedit al zonei este dat și de vilele și hotelurile construite în imediata sa vecinătate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, arătând impactul liniei de cale ferată asupra peisajului din jur. Arhitectura de la începutul secolului, armonios inserată într-un peisaj alpin accidentat, și-a păstrat, de asemenea, integritatea.

Managementul regiunii se desfășoară la nivel național, regional și local, zona fiind protejată la nivel federal din 1923 (Legea privind protecția monumentelor din Austria, Monitorul legislativ federal nr. 533/1923 și modificările ulterioare). Proprietatea este reglementată și de 'Convenția privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural, inclusiv Declarația austriacă' (Monitorul Federal nr. 60/1993). Peisajul din jur este protejat la nivel provincial și face parte din desemnarea Rezervație a Biosferei. O serie de alte legi referitoare la chestiuni specifice (cum ar fi managementul apei și protecția pădurilor) sunt de asemenea în vigoare. În plus, proprietatea în sine este administrată de Compania Federală Austriacă de Căi Ferate, consiliată de un expert în conservarea căilor ferate. Supravegherea și consilierea sunt asigurate de experți ai Oficiului Federal pentru Protecția Monumentelor Istorice. Fondurile sunt disponibile de la Statul Federal Austria, precum și din provinciile Austria Inferioară și Stiria. Un plan de management, cu statut consultativ, este în vigoare din 2008, indică https://whc.unesco.org/. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Liviu Tatu, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: whc.unesco.org