Încă din timpul Primului Război Mondial anumiți lideri politici au exprimat idei legate de necesitatea unui proiect de organizație care să aibă drept scop evitarea războiului pentru ca omenirea să nu se mai confrunte cu ororile unei conflagrații mondiale, conform volumului 'Istoria Universală Contemporană' Vol. 1 (1917-1945) (Universitatea București, 1979) și www.ungeneva.org. La nivelul Departamentului de Stat american s-a constituit un grup de lucru care a colaborat cu administrația americană a președintelui Woodrow Wilson în vederea avansării unui proiect de viziune asupra lumii postbelice.

La 8 ianuarie 1918, într-un mesaj în fața Congresului american, președintele american democratul Woodrow Wilson a prezentat viziunea sa asupra organizării lumii sub forma declarației celor 14 puncte. În acest mesaj, s-a regăsit și formula avansării unei ''asociații generale de națiuni (...) cu scopul furnizării unor garanții comune de independență politică și integritate teritorială atât pentru statele mari, cât și pentru statele mici'', conform https://kr.usembassy.gov.

Propunerea președintelui american a generat dezbaterea publică pe ambele maluri ale Atlanticului pentru creionarea acestei asociații de state, în discuții implicându-se numeroși oameni politici, diplomați, juriști europeni și americani care și-au adus contribuția prin experiența și expertiza lor.

Woodrow Wilson

Sursa foto: woodrowwilson.org 

Ședința plenară a Conferinței de pace de la Paris, începută la 25 ianuarie 1919, a constituit prilejul necesar pentru abordarea acestei chestiuni care viza interesul internațional postbelic. Delegațiile participante la negocierile Conferinței de pace au avansat fiecare câte un proiect de constituire a acestei asociații de state. Proiectul francez și cel italian au fost respinse, apreciindu-se că reflectau într-o mare măsură interesele acestor state. Lucrările se desfășurau în comisia special constituită care era condusă de președintele american Wilson. Urmare a intervenției liderului american, proiectele francez și italian au fost respinse, dar reprezentantul francez Leon Bourgeois și-a susținut punctul de vedere, militând pentru proiectul francez care viza organizarea unei armate internaționale și a unui stat major permanent, însă reprezentanții SUA și ai Angliei au respins vehement această propunere, pe care o evaluau drept o consolidare a intereselor Franței în viitoarea organizație și în ce privește proiectarea luptei de hegemonie a guvernului francez la nivelul Europei, conform volumului ''Istoria Universală Contemporană Vol. 1 (1917-1945)''.

În replică la opoziția anglo-americană față de proiectele Franței și Italiei, delegațiile guvernelor francez și italian au respins amendamentele care vizau libertatea comerțului și a posibilităților egale din proiectul anglo-american care, în schimb, proiectau la nivel maritim interesele celor două puteri navale. După dezbateri spinoase, la 28 aprilie 1919, Statutul Ligii Națiunilor a fost adoptat în ședința plenară a Conferinței de pace de la Versailles. Documentul cuprindea 26 de articole care stabileau structura, funcțiile, principiile și obligațiile membrilor Ligii Națiunilor, indică volumul citat.

Statutul Societății Națiunilor viza, în mod formal, necesitatea dezarmării, stipulând faptul că membrii organizației ''recunosc că menținerea păcii cere restrângerea la minimum a înarmărilor în conformitate cu cerințele securității naționale și cu obligațiile internaționale'', conform volumului ''Istoria Universală Contemporană Vol. 1 (1917-1945)''. În acord cu poziția geografică și condițiile deosebite ale fiecărui stat, Consiliul Ligii Națiunilor avea sarcina pregătirii planurilor de dezarmare care trebuiau supuse aprobării guvernelor și revizuite cel puțin o dată la zece ani. Statutul prevedea obligația tuturor membrilor de a respecta și de a păstra, împotriva oricărei agresiuni externe, ''integritatea teritorială și independența politică a tuturor membrilor Ligii''. În cazul producerii unei agresiuni asupra unuia dintre membrii Societății Națiunilor, statului agresor i se vor aplica sancțiuni.

La baza funcționării acestei organizații stătea conceptul de securitate colectivă, care presupunea un format de consultări permanente și asistență în caz de nevoie pentru ajutorarea membrilor săi. Proiectul Ligii Națiunilor a reprezentat primul demers internațional de concretizare a unui sistem de securitate colectivă pentru rezolvarea disputelor între state. Acest principiu se desprinde lesne din definiția responsabilității principale a Ligii: ''promovarea cooperării internaționale și obținerea păcii și securității internaționale'', potrivit www.ungeneva.org.

Pactul Societății Națiunilor a fost inaugurat oficial la 10 ianuarie 1920. Cele 32 de state membre, semnatare ale Convenției, erau de asemenea semnatare ale Tratatului de la Versailles, indică www.unog.ch.

Sursa foto: rcinet.ca

Principalele organisme decizionale ale Ligii Națiunilor au fost: Adunarea care includea toate statele membre, Consiliul format din patru membri permanenți (Franța, Italia, Japonia și Marea Britanie, iar Germania în perioada 1926-1935) și alți zece membri nepermanenți desemnați prin rotație de Adunarea organizației și Curtea Internațională de Justiție. Secretariatul organizației era coordonat de un secretar general și gestiona cooperarea internațională.

Sediul organizației a fost stabilit la Geneva. Organizația nu dispunea de o forță militară proprie, dar se baza pe capacitatea statelor membre pentru a furniza la nevoie sprijin militar. Era pentru prima dată când un forum instituțional de evitare a războiului se coagula la nivel internațional reunind state din Asia de Sud-Est, Europa și America de Sud. Limbile oficiale de lucru ale organizației au fost engleza, franceza și spaniola.

Propunerea președintelui american a generat un capital uriaș de interes în rândul europenilor pe fondul ororilor cauzate de război, dar și în rândul americanilor care împărtășeau necesitatea instituirii unui forum care să reglementeze pașnic disputele care au dus anterior la declanșarea Primului Război Mondial. Chiar dacă președintele american a fost cel care a lansat acest demers, turneul diplomatic întreprins pentru susținerea Ligii Națiunilor nu a avut succesul așteptat de președintele american, care avea să părăsească Casa Albă fără să fie chiar el convins că SUA se va alătura proiectului, potrivit https://history.state.gov.

Eforturile politico-diplomatice ale președintelui american Wilson s-au lovit de opoziții diverse în Congresul SUA, unde liderul majorității din Senat și președintele Comitetului pentru Relații Externe Henry Cabot Lodge a coordonat, practic, lupta politică împotriva adoptării Tratatului de la Versailles și a Convenției Ligii Națiunilor. Demersul politicianului american a fost alimentat de temerile republicane privind posibilitatea angajării SUA într-o organizație costisitoare care ar fi putut reduce capacitatea Americii de a-și apăra interesele și de posibilitatea ca această asociație de state să se fi amesteca în viitor în treburile interne americane.

Henry Cabot Lodge a reușit să se impună în lupta sa politică, Senatul SUA a respins, în martie 1920, cu 49-35 voturi exprimate, Tratatul de la Versailles și Convenția Societății Națiunilor, conform https://history.state.gov. SUA nu a aderat la prima organizație de securitate colectivă a secolului XX, drept pentru care mulți istorici au avansat ideea potrivit căreia lipsa de eficiență a organizației s-a datorat și neimplicării Statelor Unite ale Americii.

La 15 noiembrie 1920, la Geneva, delegațiile a 41 de state membre s-au reunit în cadrul primei sesiuni a Adunării Societății Națiunilor, ceea ce la acel moment însemna un grad de reprezentativitate de peste 70% din populația lumii, conform www.ungeneva.org. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Cerasela Bădiță, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: history.com