La 30 august/11 septembrie 1877 murea eroic pe câmpul de luptă, în Războiul de Independenţă al României (1877-1878), căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu, din Regimentul 8 linie, străpuns de gloanţele inamicului turc pe când înfigea primul drapel românesc pe reduta Griviţa I, după cum indică lucrarea ''Bucureştiul şi epopeea independenţei. 1877-1878'', autori Beatrice Marinescu, Aurel Duţu, Şerban Rădulescu-Zoner (Editura Academiei Române, Bucureşti, 1978).

Nicolae Valter Mărăcineanu s-a născut la 30 mai 1840, la Bucureşti. La vârsta de 18 ani a fost încorporat cadet în Regimentul de lăncieri. A învăţat mânuirea sabiei şi a lăncii, s-a antrenat în lupta de cavalerie şi în lupta pedestră, iar la 24 ianuarie 1861 a primit tresa de sublocotenent. A fost mutat la Regimentul 2 infanterie, apoi la Regimentul 3 infanterie. În 1868 este numit comandant de companie la Regimentul 8 infanterie, ultimul în care a slujit, şi totodată este înaintat la gradul de căpitan, conform volumului ''Asalt la redute'' (Editura Militară, Bucureşti, 1977).

Apreciind terenul din jurul Plevnei, de la sud de Dunăre, favorabil defensivei, comandantul turc Osman Paşa ordonase amenajarea şi fortificarea lui prin construirea pe înălţimi a peste 20 de redute, adevărate fortăreţe din pământ şi lemn. Până la sfârşitul lunii august 1877 - după aprecierea multor istorici militari - Osman Paşa izbutise să facă din Plevna o cetate aproape inexpugnabilă, apărată de cca 50.000 de oameni şi având în dotare peste 100 de tunuri, se aminteşte în lucrarea ''Independenţa naţională a României'', autor N. Adăniloaie (Editura Academiei Române, Bucureşti, 1986).

Reduta Griviţa, prin poziţia ei, predominând împrejurimile, era considerată cheia Plevnei. ''La 30 august 1877, după o pregătire intensă de artilerie, pe o vreme ceţoasă şi ploioasă, patru batalioane din Divizia a 3-a şi patru din Divizia a 4-a, conform ordinului primit, urmau să dea, cele dintâi, asaltul ''redutei celei mari''. Primul batalion din Divizia a 3-a, care trebuia să înainteze spre reduta turcească, era condus de maiorul George Şonţu din Regimentul 10 dorobanţi.(...). Din nefericire, obiectivul nefiind bine cunoscut, acţiunea acestor soldaţi va fi înecată în sânge''. Din cauza jertfelor numeroase, valea aceasta a fost numită de soldaţi ''Valea plângerii'' sau ''Valea sângelui''. (''Independenţa naţională a României'', autor N. Adăniloaie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1986)

În apropierea redutei a căzut eroic George Şonţu, în fruntea batalionului său. Venind imediat în urmă, Nicolae Valter Mărăcineanu, în fruntea altui batalion, a luat sub comanda sa şi pe dorobanţii lui Şonţu, îmbărbătându-i mai departe în luptă. Lângă redută a căzut mort şi Valter Mărăcineanu, în momentul când încerca să înfigă pe parapet tricolorul românesc.

Ziarul ''România liberă'' avea să scrie despre Nicolae Valter Mărăcineanu: ''....Se lupta în primele rânduri dispreţuind moartea...Sui în mijlocul unei ploi de gloanţe dealul şi dânsul a fost cel dintâi la întăritură împlântând steagul. Trăiască România! a fost cea din urmă vorbă a căpitanului Valter''. (''Asalt la redute'', Editura Militară, Bucuresti, 1977). AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Roxana Losneanu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto:www.historia.ro