În cei şapte ani de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) cele două Principate au fost transformate într-un stat unitar, modern, dar acţiunea reformatoare iniţiată de domnitor a întâmpinat în această perioadă dificultăţi şi adversităţi mari, ca atare a reprezentat o veritabilă luptă, prin tratative, concesii, dar şi acţiuni de forţă.

''Domnia lui Cuza Vodă sta sub semnul acestei nerăbdătoare dorinţe de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpina rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective'', scrie istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa ''O istorie sinceră a poporului român'' (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002).

În opera reformatoare se ciocneau interesele şi viziunile conservatorilor şi cele ale burgheziei, precum şi cele ale liberalilor radicali şi cele ale liberalilor moderaţi. De asemenea, două forţe opuse au fost domnitorul însuşi şi Adunarea Electivă, aceasta din urmă fiind aleasă pe baza legii electorale restrictive din cuprinsul Convenţiei de la Paris (1858). Principalele două probleme dezbătute erau cea agrară şi cea electorală. Respinse de Adunarea Electivă, reformele nu puteau fi înfăptuite decât printr-un act de autoritate, la care domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea să recurgă.

Conflictul dintre guvernul condus de Mihail Kogălniceanu (12 octombrie 1863-26 ianuarie 1865) şi Adunarea Electivă s-a redeschis la 13/25 martie 1864, când Mihail Kogălniceanu a readus în discuţie problema agrară. În timp ce Mihail Kogălniceanu susţinea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor în funcţie de numărul de vite, cu o despăgubire eşalonată pe 20 de ani, conservatorii susţineau în proiectul lor împroprietărirea cu un lot de patru pogoane, egal pentru toţi, cu o despăgubire eşalonată pe şapte ani. La 13/25 aprilie 1864 Adunarea a dat vot de blam guvernului condus de Mihail Kogălniceanu. Kogălniceanu şi-a prezentat demisia, dar aceasta nu a fost acceptată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Sursa foto: Muzeul Memorial "Mihail Kogălniceanu" /Facebook 

"În ziua de 2/14 mai, Kogălniceanu s-a prezentat în faţa Adunării şi i-a cerut să voteze legea electorală şi să autorizeze cheltuielile guvernului până la 15/27 august 1864, când urma să fie convocată noua Adunare. Dar, neţinând seama de mesajul domnesc, Vasile Boerescu a citit o propunere, aprobată de majoritatea Adunării, prin care se aduceau învinuiri de rezolvare neconstituţională a conflictului şi nu se accepta discutarea legii electorale decât cu un alt guvern. Discuţiile au fost înverşunate, şi, atunci când moţiunea urma să fie votată, Kogălniceanu a anunţat dizolvarea Adunării şi a depus pe masa biroului mesajul domnesc. În zgomotul protestelor majorităţii, el a ieşit din Adunare. Lovitura de stat era înfăptuită", se arată în ampla lucrare "Istoria românilor" apărută sub egida Academiei Române (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

"Pentru a elimina obstacolele din calea împroprietăririi, ca şi a altor reforme, Cuza a dizolvat Adunarea Electivă - aşa-numita lovitură de stat din 2 mai (modelul era Napoleon al III-lea, cu a sa lovitură de stat din 2 decembrie 1851) - şi a promulgat - camuflat - o nouă constituţie (''Statutul dezvoltător''), care întărea puterea domnului în detrimentul legislativului, şi o nouă lege electorală, care sporea considerabil numărul alegătorilor'', arată istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa amintită mai sus.

Foto: (c)  ADRIAN CUBA / AGERPRES FOTO 

Anexat decretului de dizolvare, domnitorul şi guvernul prezentau naţiunii textul ''Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris'', precum şi textul unei noi legi electorale, chemând-o să le aprobe într-un plebiscit ce urma să aibă loc în zilele de 10/22-14/26 mai. "Prin Statut, puterea legiuitoare se împărţea între domn, Corpul ponderator şi Adunarea electivă, celui dintâi revenindu-i o poziţie dominantă. Domnitorul avea singur iniţiativa legilor, a căror elaborare cădea în sarcina Consiliului de Stat, nou înfiinţat, iar Corpului ponderator îi era îngăduit, la sfârşitul sesiunilor, să propună îmbunătăţirile socotite necesare". ("Istoria românilor", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Noua lege electorală, care lărgea mult masa alegătorilor, împărţea corpul electoral în două categorii: alegătorii direcţi (care plăteau o contribuţie de cel puţin patru galbeni, ştiau să scrie şi să citească şi aveau vârsta minimă de 25 de ani) şi alegătorii primari (care votau prin delegaţi).

"Dacă actul de la 2/14 mai a avut pe plan intern şi aspecte negative, legate de instituirea domniei personale, pe plan extern el n-a avut decât trăsături pozitive. Lovitura de stat, rezolvarea în interior a unei situaţii încordate, a consolidat poziţia de autonomie a ţării. Poarta şi puterile garante au fost nevoite să accepte, ca şi în 1859, faptul împlinit. De asemenea, ca urmare a loviturii de stat, puterile garante au recunoscut Principatelor Unite dreptul de a-şi modifica singure statutul de organizare" ("Istoria românilor", apărută sub egida Academiei Române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Roxana Losneanu, editor online: Andreea Preda)

* Explicaţie foto din deschidere: Deschiderea expozitiei 'Cuza 150', proiect realizat de Muzeul Naţional de Istorie a României (MNIR), împreună cu Muzeul Unirii - Complexul Muzeal Naţional Moldova (Iasi), Muzeul Militar Naţional 'Regele Ferdinand I', Biblioteca Academiei Române, Muzeul Municipiului Bucureşti, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Muzeul Naţional Peleş, Muzeul Naţional al Bucovinei (Suceava), Complexul Muzeal Naţional Neamt, Muzeul Universităţii 'Alexandru Ioan Cuza' din Iaşi, Muzeul Judeţean Vaslui, Muzeul 'Vasile Pârvan' (Bârlad) şi Arhivele Naţionale ale României, la MNIR.