Un pericol evident în calea transformărilor revoluţionare îl constituia în continuare amestecul puterilor otomane şi ţariste. În aceste împrejurări, guvernul revoluţionar din Ţara Românească a desfăşurat o intensă acţiune diplomatică prin trimişii săi acreditaţi pe lângă marile puteri europene. Conjunctura internaţională era defavorabilă, însă, obţinerii din partea marilor puteri a unor asigurări că acestea vor acţiona în direcţia recunoaşterii pe plan internaţional a situaţiei create în Ţara Românească prin revoluţie, potrivit lucrării "Revoluţia română din 1848" (Editura Politică, 1969).

Prima intervenţie otomană a avut loc în a doua jumătate a lunii iulie. La 13/25 iulie a sosit la Rusciuc, trimisul sultanului, Suleiman-Paşa, iscusit diplomat, însoţit de o armată de 20.000 de ostaşi puşi sub comanda lui Omer-Paşa. Vestea descinderii trupelor turceşti la graniţa ţării a surprins guvernul provizoriu, care l-a trimis urgent în tabăra turcească pe Ioan Voinescu II, succesorul lui Nicolae Bălcescu la conducerea Ministerului treburilor din afară, cu scopul de a-l îndupleca pe Suleiman-Paşa să rămână cu trupele la Rusciuc. În pofida faptului că trimisului sultanului i-au fost transmise asigurări privind supunerea faţă de Poartă, acesta, neacceptând angajarea vreunei discuţii, a trecut la 19/31 iulie fluviul Dunărea la Giurgiu, împreună cu o parte a armatei.

Printr-o notă adresată prefectului de Vlaşca, în chiar ziua sosirii, Suleiman-Paşa îşi anunţa scopul intrării sale pe pământul Munteniei: instituirea ordinii regulamentare. În faţa acestei situaţii, în aceeaşi zi, guvernul provizoriu a trimis o notă de protest contra înaintării armatelor turceşti în ţară, adresată atât lui Suleiman-Paşa cât şi reprezentanţilor puterilor europene acreditaţi la Bucureşti. Invocând drepturile ce le erau garantate Principatelor Dunărene de tratatele încheiate cu Poarta Otomană, în notă se sublinia: "Nu este niciun articol în constituţia noastră carele să atingă puterile străine, nu e niciun articol care nu numai să nu avem dreptul să-l cerem, dar să-l şi punem în lucrare, dacă mai este un Dumnezeu în ceruri şi o dreptate pe pământ." ("Revoluţia română din 1848", Editura Politică, 1969).

În noaptea de 19 spre 20 iulie a sosit la Bucureşti, Tînghir-efendi, secretarul lui Suleiman-Paşa, cu misiunea de a înmâna mitropolitului Neofit, adversar al regimului revoluţionar, o scrisoare în care era expusă voinţa sultanului în legătură cu evenimentele din Ţara Românească. De la bun început se făcea abstracţie de existenţa guvernului revoluţionar provizoriu ca produs al Revoluţiei, deoarece trimisul lui Suleiman-Paşa avea instrucţiuni de a trata numai cu boierii, consideraţi de sultan adevăraţii reprezentanţi ai poporului român.

În condiţiile în care, locuitorii Bucureştiului şi ţăranii din împrejurimi şi-au arătat prin protestul lor hotărârea fermă de a apăra schimbările aduse de Revoluţie, Tînghir-efendi, cu încuviinţarea lui Suleiman-Paşa, a acceptat ca pe lângă mitropolit şi boieri să participe la întrevedere şi un membru al guvernului provizoriu, desemnat fiind Ion Heliade-Rădulescu. În acelaşi timp, a fost schimbată şi titulatura scrisorii din "Domnilor boieri" în "Domnilor boieri şi notabili ai ţării", care a permis participarea unui număr mare de revoluţionari la adunarea convocată pentru ziua de 22 iulie/3 august în sala de şedinţe a Adunării Obşteşti din Dealul Mitropoliei. În scrisoarea citită de Tînghir-efendi în adunare se aduceau acuzaţii grave Revoluţiei şi instituţiilor create, întreaga administraţie instituită fiind calificată ca ilegală. Printre recomandările anunţate, se afla şi aceea ca guvernul provizoriu să fie dizolvat şi înlocuit cu o Locotenenţă Domnească conform prevederilor Regulamentului organic.

În aceeaşi zi, diplomaţia ţaristă de la Sankt Petersburg trimitea o notă circulară către reprezentanţii săi acreditaţi pe lângă marile puteri europene, în care revoluţia din Principatele Dunărene era prezentată drept un fenomen care era străin de spiritul şi interesele poporului român, ca un curent "importat" de o mână de răzvrătiţi. Prin aceste pretexte, ţarul îţi justifica hotărârea de a interveni cu forţele sale armate în Ţara Românească, pentru ca în înţelegere cu Poarta să restabilească vechea stare de lucruri.

Convins de manifestaţiile puternice ale populaţiei din Bucureşti şi împrejurimi prin care aceasta şi-a dovedit încă o dată ataşamentul faţă de cauza revoluţiei, Suleiman-Paşa a acceptat să trateze cu revoluţionarii, şi în primul rând cu Ştefan Golescu, reprezentant al guvernului provizoriu la Giurgiu, a cărui misiune era tocmai aceea de a realiza o apropiere de Suleiman-Paşa. În cadrul tratativelor cu fruntaşii revoluţionari, desfăşurate în condiţiile unor puternice acţiuni de masă ale orăşenilor şi ţăranilor, diplomatul turc a acceptat propunerea ca guvernul provizoriu să fie înlocuit de o Locotenenţă Domnească, formată din mai mulţi membri.

Succesul tratativelor, comunicat la Bucureşti în dimineaţa zilei de 23 iulie/4 august, a stârnit bucurie în rândul populaţiei. Într-o proclamaţie către popor, guvernul provizoriu a făcut un apel pentru o întrunire în după-amiaza aceleiaşi zile, în vederea alegerii unei Locotenenţe Domneşti. La orele 4 după-amiază, poporul s-a adunat într-un număr impresionant pe Câmpia Libertăţii, "care de la începutul Revoluţiei şi până la sfârşitul ei devenise locul de sfătuire zilnică a poporului cu fruntaşii săi".

În entuziasmul unanim a peste 40.000 de oameni a fost proclamată Locotenenţa Domnească, formată din şase membrii ai fostului guvern provizoriu: mitropolitul Neofit, Ion Heliade-Rădulescu, Ştefan Golescu, Christian Tell, Nicolae Mincu şi Gheorghe Magheru. În fapt, nu a fost decât o schimbare a titulaturii organului de conducere, şi cu toate că şi-a reafirmat poziţia de credinţă şi ascultare faţă de Poarta Otomană, Suleiman-Paşa nu a fost de acord cu cei şase membri şi a refuzat să o recunoască.

Au urmat noi şi lungi tratative între revoluţionari şi trimisul sultanului, acesta spunând că va admite înlocuirea Locotenenţei de şase cu una formată din trei membri, care se încadra în spiritul Regulamentului organic. Suleiman-Paşa condiţiona recunoaşterea noii Locotenenţe, care urma să fie aleasă, de aducerea la îndeplinire a clauzei potrivit căreia noile instituţiuni să nu intre în vigoare decât după aprobarea şi confirmarea lor de către sultan, fapt ce reprezenta o gravă lovitură dată autonomiei ţării. Locotenenţa domnească din 23 iulie/4 august inaugurase însă seria concesiilor când a dat proclamaţia către popor, prin care preciza că "noile instituţii cerute de popor vor avea puterea desăvârşită după aprobaţia excelenţei-sale Suleiman-paşa şi sancţia m-sale sultanul ce cu părintească îngrijire protejă ţara". Împotriva acestei politici conciliante, promovată de Ion Heliade-Rădulescu, s-au ridicat o serie de revoluţionari, printre care Nicolae Bălcescu, A.G Golescu-Negru, C.A. Rosetti, Gh. Magheru şi alţii, conform lucrării "Revoluţia română din 1848" (Editura Politică, 1969).

După o tergiversare de câteva zile, la 28 iulie/9 august 1848, tot pe Câmpia Libertăţii (Filaret), în cadrul unei Adunări populare, a fost aleasă o nouă "Locotenenţă Domnească a Ţării Româneşti" formată din trei membri, cu următoarele însărcinări: Nicolae Golescu, ministrul treburilor din lăuntru, Ion Heliade-Rădulescu, ministrul instrucţiunii publice şi Christian Tell, ministru de război. Tot la Filaret s-a cerut anularea proclamaţiei date în 23 iulie/4 august, însă primul act emis de noua Locotenenţă Domnească a fost o repetare fidelă a acesteia.

O zi mai târziu, trimisul Porţii Otomane, Suleiman-Paşa, a recunoscut Locotenenţa Domnească "de trei" drept guvern legitim al Ţării Româneşti, care a reprezentat de fapt acceptarea noii cârmuiri. Sub presiunea diplomatică a Rusiei şi în urma intervenţiei marii boierimi muntene ostile revoluţiei, Poarta a refuzat să intre în tratative cu delegaţia română (N. Bălcescu, Şt. Golescu, D. Brătianu, Gr. Grădişteanu, N. Vasiliade, având ca secretar pe Ubicini) sosită la Constantinopol (10/22 aug.) pentru obţinerea aprobării de către Poartă a programului revoluţionar modificat şi confirmarea recunoaşterii noii situaţii din Ţara Românească. Autorităţile otomane au revenit asupra deciziilor lui Suleiman-Paşa, care a fost revocat şi înlocuit cu Fuad-Paşa, împuternicit să înăbuşe revoluţia, potrivit lucrării "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003). AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Liviu Tatu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.cersipamantromanesc.wordpress.com

***Explicaţie foto din deschidere: ”Locotenenţa Domnească a Ţării Româneşti" formată din trei membri, cu următoarele însărcinări: Nicolae Golescu, ministrul treburilor din lăuntru, Ion Heliade-Rădulescu, ministrul instrucţiunii publice şi Christian Tell, ministru de război.