Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003, a urmărit să crească eficienţa şi legitimitatea instituţiilor UE şi să pregătească Uniunea pentru următoarele valuri de extindere din 2004 şi 2007. A fost actul care a urmat Tratatului de la Amsterdam (1999) şi Tratatului de la Maastricht (1993), conform https://www.europarl.europa.eu/.

Pentru că la Conferinţele interguvernamentale (CIG) de la Maastricht şi Amsterdam, au fost abordate o serie de probleme instituţionale, fără a le soluţiona însă în mod satisfăcător ("Amsterdam leftovers": componenţa Comisiei, ponderarea voturilor în Consiliu şi extinderea votului cu majoritate calificată), Consiliul European de la Helsinki a decis, la sfârşitul anului 1999, ca problemele nesoluţionate de Tratatul de la Amsterdam şi toate celelalte modificări necesare pentru pregătirea extinderii să fie abordate în cadrul unei noi Conferinţe interguvernamentale.

Astfel, la 14 februarie 2000, a fost deschisă o conferinţă care şi-a încheiat activitatea la Nisa, la 10 decembrie 2000. Aceasta a ajuns la un acord asupra problemelor instituţionale menţionate mai sus, precum şi asupra altor puncte, printre care o nouă repartizare a mandatelor în Parlamentul European, o cooperare consolidată mai flexibilă, monitorizarea drepturilor şi valorilor fundamentale în UE şi consolidarea sistemului judiciar al Uniunii.

Tratatul de la Nisa cuprinde 13 articole, 4 protocoale anexate, precum şi 27 de declaraţii, conform site-urilor https://www.cvce.eu/ şi https://eur-lex.europa.eu/.

Modificarea votului în Consiliu

Au existat discuţii cu privire la două metode de definire a votului cu majoritate calificată: un nou sistem de ponderare (o adaptare a sistemului existent) sau aplicarea unei majorităţi duble (de voturi şi de populaţie), aceasta din urmă fiind propusă de Comisie şi susţinută de Parlament. S-a optat pentru prima opţiune, şi, deşi a crescut numărul de voturi pentru toate statele membre, partea care urma să le revină celor mai populate state membre a scăzut: de la 55% din voturi la 45% în urma aderării celor zece noi state membre şi la 44,5% de la 1 ianuarie 2007. De aceea, a fost introdus "dispozitivul de siguranţă" demografică, prin care un stat membru poate solicita să se verifice dacă majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii. În cazul în care această condiţie nu este îndeplinită, decizia nu este adoptată.

Modificări în componenţa şi atribuţiile Comisiei

Din 2005, Comisia reuneşte câte un comisar pentru fiecare stat membru. Consiliul are competenţa de a decide, în unanimitate, numărul de comisari, precum şi sistemul de rotaţie a acestora, astfel încât fiecare Comisie să reflecte dimensiunea demografică şi geografică a statelor membre.

De asemenea, Tratatul de la Nisa conferea preşedintelui Comisiei competenţa de a atribui portofoliile comisarilor şi de a le redistribui pe parcursul mandatului, precum şi de a selecţiona vicepreşedinţii şi de a stabili numărul acestora, scrie https://www.europarl.europa.eu/.

Parlamentul European: creşterea numărului de europarlamentari şi dobândirea de noi atribuţii

În timp ce Tratatul de la Amsterdam stabilea numărul maxim de deputaţi în Parlamentul European la 700, la Nisa, Consiliul European a considerat necesar, în perspectiva extinderii, să revizuiască numărul de deputaţi pentru fiecare stat membru. Noua componenţă a Parlamentului a fost utilizată, de asemenea, pentru a contrabalansa ponderarea modificată a voturilor în Consiliu. Astfel, numărul maxim de deputaţi europeni a fost stabilit la 732, mai scrie https://www.europarl.europa.eu/.

Parlamentului European i s-a conferit competenţa, la fel ca şi Consiliului, Comisiei şi statelor membre, să conteste în justiţie acte ale Consiliului, ale Comisiei sau ale Băncii Centrale Europene pentru motive de incompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatului sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia sau de abuz de putere.

Competenţele legislative ale Parlamentului au fost sporite şi printr-o extindere a domeniului de aplicare a procedurii de codecizie şi prin dispoziţii care impun ca Parlamentul să îşi dea avizul conform în vederea instituirii unei cooperări consolidate în domeniile acoperite de codecizie. De asemenea, Parlamentului i se solicită avizul atunci când Consiliul se pronunţă cu privire la riscul unei încălcări grave a drepturilor fundamentale într-un stat membru.

Reforma sistemului judiciar

Reforma sistemului judiciar a vizat, în urma Tratatului de la Nisa, Curtea de justiţie a UE, procedura codeciziei, cooperările consolidate, drepturile fundamentale.

În privinţa Curţii de Justiţie a UE, acesteia i s-a acordat posibilitatea de a se reuni în diferite formule: în camere (formate din trei sau cinci judecători), în Marea Cameră (11 judecători) sau în plen. Curtea de Justiţie a UE şi-a păstrat competenţa cu privire la hotărârile preliminare, dar, în temeiul statutului său, putea transmite Tribunalului de Primă Instanţă şi alte cauze în afara celor enumerate în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE).

Deşi un număr mare de noi politici şi dispoziţii (27) necesitau votul cu majoritate calificată în Consiliu, codecizia a fost extinsă doar la câteva domenii minore.

Cu privire la cooperările consolidate, în timp ce Tratatul de la Amsterdam prevedea posibilitatea acestor forme de cooperare doar în cadrul primului şi celui de al treilea pilon, Tratatul de la Nisa prevedea acest lucru în cadrul tuturor celor trei piloni: comunităţile europene, politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (JAI). Cooperările consolidate în cadrul pilonului doi referitor la apărare pot însă fi iniţiate doar cu anumite condiţii. Cooperările consolidate au fost noutatea Tratatului de la Amsterdam, acestea permiţând, în anumite condiţii, unui anumit număr de state membre să se prevaleze de instituţiile comune pentru a organiza o cooperare consolidată între ele, scriu site-urile https://www.cvce.eu/ şi https://www.europarl.europa.eu/.

Referitor la zona de drepturi, la articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) a fost adăugat un nou alineat care reglementa situaţiile în care exista un "risc clar" de încălcare gravă a drepturilor fundamentale, chiar dacă aceasta nu se produsese. Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi şi după obţinerea avizului conform al PE, avea competenţa de a stabili existenţa unui astfel de risc şi de a adresa recomandări adecvate statului membru în cauză. A fost, de asemenea, proclamată o Cartă a drepturilor fundamentale fără caracter obligatoriu, conform https://eur-lex.europa.eu/.

Declaraţia nr. 23, anexată Tratatului de la Nisa

Tratatul de la Nisa a cuprins şi Declaraţia nr. 23 anexată Tratatului, conform căreia Consiliul European de la Laeken din 14 şi 15 decembrie 2001 a hotărât să organizeze o convenţie care să reunească principalele părţi interesate în cadrul unei dezbateri privind viitorul Uniunii Europene. Aceasta avea ca obiective pregătirea următoarei CIG cât mai transparent şi abordarea celor patru provocări majore privind evoluţia viitoare a UE: o mai bună repartiţie a competenţelor, simplificarea instrumentelor de acţiune ale Uniunii, consolidarea democraţiei, a transparenţei şi a eficacităţii şi elaborarea unei Constituţii pentru cetăţenii europeni. În baza problemelor ridicate în Declaraţia de la Laeken, Convenţia privind viitorul Europei a încercat să elaboreze un nou temei juridic pentru Uniune, sub forma Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa. În urma referendumurilor cu rezultate negative, organizate în două state membre, acest tratat însă nu a fost ratificat, mai informează site-urile https://www.cvce.eu/ şi https://www.europarl.europa.eu/. AGERPRES/(Documentare - Ionela Gavril, editor: Cristian Anghelache, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: europarl.europa.eu