Povara înţelegerilor semnate la Versailles pentru reglementarea reparaţiilor internaţionale după Primul Război Mondial s-a manifestat prin imposibilitatea efectuării în termen de către guvernul german a plăţilor stabilite prin tratatul de pace strict care, pe fond, trimisese într-un profund con de umbră Germania, sădind, totodată, şi viitorii germeni ai unei complicate relaţii franco-germane.

La sfârşitul anului 1922, guvernul german nu a putut să efectueze plata din tranşa stabilită ca reparaţii de război către executivul de la Paris, având serioase lipsuri de lichidităţi şi bunuri, iar în replică guvernul francez condus de Raymond Poincare (1912-1913, 1922-1924, 1926-1929) a insistat asupra efectuării plăţilor de către Germania, pentru ca ulterior să transmită chiar necesitatea ocupării zonei Ruhr în contul bunurilor ce trebuiau primite de statul francez, potrivit volumului ''The Ruhr Crisis 1923-1924'' (Conan Fischer, Oxford University Press) - https://academic.oup.com/. Şi Franţa se afla într-un moment economic delicat, în 1923, atât în ce priveşte materiile prime, mai ales cărbune, cât şi lichidităţile pentru datoriile de război, iar oportunitatea ocupării zonei Ruhr reprezenta şi una dintre soluţiile pentru situaţia sa internă, potrivit 'The Ruhr Occupation' (Jennifer Llewellyn, Steve Thompson, 2019, Alpha History, https://alphahistory.com/weimarrepublic/ruhr-occupation/).

La 11 ianuarie 1923, forţe franceze şi belgiene (circa 60.000 de soldaţi) ocupau zona industrială Ruhr, cel mai important plămân industrialo-economic al Germaniei, unde se afla concentrată aproape întreaga industrie germană de oţel şi cărbune (circa trei sferturi din întreaga capacitate de producţie industrială de cărbune şi oţel a statului german). Cele mai importante fabrici şi depozite au fost ocupate de forţele franco-belgiene şi au fost luate bunuri în cuantumul datoriei.

Populaţia locală a opus rezistenţă, beneficiind şi de sprijin logistic din partea guvernului de la Berlin, însă fără prea mult succes, cei aproximativ 100.000 de manifestanţi fiind împrăştiaţi, existând şi arestări, precum şi circa 100 de persoane ucise, conform https://www.gcsehistory.com/. Forma de rezistenţă a populaţiei locale s-a transferat către toate instituţiile sau companiile din Ruhr care prin toate tertipurile posibile obstrucţionau ocupaţia militară franco-belgiană. În replică, autorităţile militare ocupante s-au înscris într-o spirală a abuzurilor faţă de cetăţeni şi au impus sancţiuni draconice. Efectele s-au văzut imediat la nivel socio-economic, hiperinflaţia paralizând Germania, prin cursul de schimb astronomic, relaţiile de muncă fiind direcţionate într-o imprevizibilă cădere liberă, iar în partea de vest a statului german se manifestau tot mai des revolte sociale prin infuzii de sprijin din partea statului vecin, Franţa, potrivit volumului ''The Ruhr Crisis 1923-1924''. Dacă în vara anului 1923 o pâine costa 1.200 de mărci, în luna noiembrie 1923 acelaşi produs se cifra la un cuantum de 428 de milioane de mărci. Pentru a face faţă crizei economice ample, statul german a declanşat tipărirea masivă a bancnotelor pentru a se putea încadra în respectarea calendarului plăţilor ca datorii de război, ceea ce avea să trimită hiperinflaţia la cote greu de pronosticat.

Criza Ruhr avea să fie soluţionată prin mediere internaţională, respectiv prin Planul Dawes, avansat de Comitetul Dawes condus de diplomatul şi republicanul politician şi bancher american Charles G. Dawes, prin care se stabiliza situaţia şi se cosmetiza, pentru scurt timp, reconcilierea franco-germană, prin încheierea crizei zonei Ruhr. Planul Dawes punea capăt ocupaţiei militare în zona Ruhr şi redesfăşura calendarul planului de plăţi pentru reparaţiile de război ale Germaniei. Forţele militare aveau să se retragă la 25 august 1925. Pentru implicarea sa formidabilă în soluţionarea acestei crize internaţionale diplomatul american Charles Dawes avea să împartă în 1925 Premiul Nobel pentru Pace. Planul a reprezentat o măsură bună pentru depăşirea crizei Ruhr, dar cu un caracter interimar, dovedindu-se neviabilă pe termen lung şi a fost nevoie de adoptarea Planului Young în 1929 pentru rezolvarea problemei reparaţiilor de război ale Germaniei după Primul Război Mondial, conform portalului specializat https://www.armstrongeconomics.com/. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.historia.ro