Ideea înfiinţării unei adunări parlamentare europene care să transmită opinia publică europeană a fost promovată cu prilejul Congresului de la Haga din 7-10 mai 1948, unde s-a hotărât modul de selecţie al membrilor săi, precum şi desemnarea unuia dintre rolurile viitorului organism, şi anume de stabilire a setului de măsuri care să contribuie la restaurarea economică şi politică a unităţii Europei după război. Pentru acest scop, congresul de la Haga a hotărât că această adunare ar putea lua în considerare chestiunile constituţionale şi juridice determinate de instituirea unei uniuni sau federaţii europene, potrivit https://www.cvce.eu. Adunarea urma să reunească reprezentanţi din statele membre, iar maniera privind desemnarea acestora trebuia stabilită de guvernele naţionale.

Referinţa legală care stabileşte ca prim demers întemeierea legislativului în spaţiul comunitar este prevăzută de Tratatul din 1951 privind instituirea Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului, conform https://www.cvce.eu În declaraţia sa din 9 mai 1950, ministrul francez de externe Robert Schuman nu face referiri la instituirea unui astfel de organism european. Conceptul a fost avansat de Jean Monnet şi de reprezentanţii delegaţiilor belgiană şi italiană, în cea de-a doua zi a negocierilor dedicate tratatului, motivând necesitatea existenţei unei astfel de autorităţi drept o contrapondere, în mecanismele de exercitare a puterii la nivel comunitar, faţă de Înalta Autoritate. Părţile participante i-au dat denumirea de Adunare Comună a Tratatului CECO, care s-a întrunit pentru prima dată la 15 septembrie 1952, potrivit http://aei.pitt.edu/. Înfiinţarea Adunării Comune furniza, astfel, legitimitatea democratică cerută de Tratatul CECO. Cu prerogative limitate, instituţia a fost o adunare parlamentară, având atât caracter reprezentativ, cât şi suveran. Articolul 20 din Tratatul CECO se referă la reprezentanţii popoarelor, referire care demonstrează că autorii tratatului au urmărit să distingă Adunarea Comună de adunările tradiţionale înfiinţate în cadrul organizaţiilor internaţionale şi era formată din reprezentanţii guvernelor naţionale. Adunarea Comună este prima adunare internaţională bazată pe model parlamentar. Articolul 21 din Tratatul CECO face precizările necesare privind compoziţia Adunării, cu trimitere la membrii desemnaţi de parlamentele naţionale sau să fie aleşi prin sufragiu direct universal, conform procedurii stabilite de fiecare Înaltă autoritate contractantă. Primul preşedinte al Parlamentului European a fost Paul-Henri Spaak, în perioada 1952-1954.
După apariţia Comunităţii economice europene (CEE) şi a Comunităţii europene pentru energie atomică (CEEA) în 1957, s-a convenit că o singură adunare trebuie să aibă puterile şi responsabilităţile asumate prin tratatele semnate CEE şi CEEA. Adunarea va înlocui asftel Adunarea Comună stabilită prin Tratatul CECO şi va avea puteri şi responsabilităţi similare (Articolele 1 şi 2 din Convenţia privind anumite instituţii comune Comunităţilor Europene).

Adunarea s-a reunit pentru prima dată la 19-21 martie 1958, iar cu prilejul primei sesiuni a preluat denumirea de Adunarea parlamentară europeană (Assemblée parlementaire européenne în Franceză, Assemblea parlementara în Italiană şi, mai elocvent, Europees Parlament în Olandeză şi Europäische Parlament în Germană). La 30 martie 1962, Adunarea a decis armonizarea numelui său în diferitele limbi oficiale şi a optat pentru Parlement européen în Franceză şi pentru Parlemento europeo în Italiană. Denumirea a devenit oficială prin Actul Unic European din 1986 (Articolul 2). În preambulul său, Tratatul recunoaşte rolul obligatoriu de exprimare al popoarelor democratice ale Europei.

În anul 1979 a fost introdus sufragiul direct universal pentru desemnarea membrilor Parlamentului European. Conferinţa la nivel înalt desfăşurată la Paris, la 9-10 decembrie 1974, a fost forul care a stabilit organizarea alegerilor directe pentru anul 1978 sau ulterior (1979) şi a cerut Parlamentului să transmită noi propuneri pentru înlocuirea proiectului original al convenţiei din anul 1960. În ianuarie 1975, parlamentul a adoptat un nou proiect de convenţie, pe bazele căruia şefii de stat şi de guvern, după rezolvarea anumitor dispute, au ajuns la un numitor comun la reuniunea din 12-13 iulie 1976. Decizia şi prevederea legislativă privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin vot universal direct au fost semnate la Bruxelles la 20 septembrie 1976. După ratificarea de către statele membre, prevederea a intrat în vigoare în iulie 1978, iar primele alegeri au fost organizate la 7 şi la 10 iulie 1979, indică https://www.europarl.europa.eu.

Atribuţiile instituţiei au sporit pe măsură ce a avansat sistemul de integrare europeană, potrivit https://www.cvce.eu. Rolul Parlamentului European a sporit cu fiecare tratat adoptat la nivelul Uniunii Europene. Tratatul de la Bruxelles (semnat în 1975) a conferit Parlamentului dreptul de a examina conturile Uniunii Europene la fiecare sfârşit de an şi dacă executivul comunitar a cheltuit înţelept şi corect bugetul Uniunii Europene. Au fost aduse noi modificări, odată cu adoptarea Actului Unic European (1986), care a impus ca prevedere faptul că Parlamentul European trebuie consultat obligatoriu în ce priveşte aderarea unui nou stat la blocul comunitar. Cu prilejul semnării Tratatului de la Amsterdam (1997) atribuţiile legislativului comunitar au sporit, în special în ce priveşte drept de co-legiferare alături de Consiliu asupra unui spectru larg de domenii care sunt subsumate dreptului comunitar (protecţia consumatorilor, posibilitatea de a lucra legal într-o altă ţară sau chestiuni legate de mediu, desemnând doar câteva dintre acestea). Tratatul de la Lisabona, în vigoare din 1 decembrie 2009, a consolidat şi mai mult rolul Parlamentului European, a sporit rolul parlamentelor naţionale printr-un grad de mai mare responsabilitate în stabilirea cursului politicii europene, precum şi în ce priveşte dreptul de iniţiativă pentru cetăţenii europeni. Tratatul de la Lisabona a consolidat rolul Parlamentului European, recunoscând pe deplin atribuţiile de co-legiferator cu puteri sporite în ce priveşte bugetul comunitar. În urma adoptării acestui tratat, Parlamentul European a primit sarcina de alegere a preşedintelui Comisiei Europene, conform https://www.europarl.europa.eu.

Parlamentul European este prima instituţie comunitară amintită în Articolul 13 al Tratatului privind Uniunea Europeană. Reprezintă interesele cetăţenilor Uniunii Europene şi contribuie la buna funcţionare a Uniunii în acord cu principiul democraţiei reprezentative. Statutul juridic al Parlamentului European derivă, în comun, din prevederile Articolului 14 al Tratatului Uniunii Europene, care defineşte principalele sale atribute, şi din Articolele 223 şi 224 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, care stabileşte regulile de funcţionare şi o serie de prevederi care se referă explicit sau implicit la Parlamentul European ca instituţie, potrivit https://www.cvce.eu. Alte aspecte privind statutul Parlamentului European se regăsesc în protocoalele anexate la Tratate, inclusiv în Protocolul 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii şi în Protocolul 7 privind privilegiile şi imunităţile. Sistemul alegerii membrilor Parlamentului European prin vot direct universal este prevăzut de prevederile Tratatelor (Articolul 14 din Tratatul UE şi Articolul 223 din Tratatul privind Uniunea Europeană), precum şi prin decizia reprezentanţilor statelor membre din 20 septembrie 1976, precum şi prin documentul anexat cu acel prilej. Alocarea locurilor pentru statele membre este stabilită prin Decizia Consiliului European din 28 iunie 2013. Statutul membrilor este specificat prin prevederile Deciziei Parlamentului European din 28 septembrie 2005, indică https://www.cvce.eu.

În prezent, Parlamentul European, una dintre cele mai importante instituţii ale ansamblului arhitecturii comunitare, reuneşte 705 eurodeputaţi reprezentând opt grupuri politice europene din 27 de state membre şi are ca preşedinte, din ianuarie 2022, pe avocata şi specialista în drept şi politici comunitare Roberta Metsola. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.europeana.eu