La 5 iunie 1947 a fost lansat public documentul programatic de sprijinire a statelor din Europa afectate de cel de-Al Doilea Război Mondial. Demersul, avansat de secretarul de stat american George C. Marshall, avea să se constituie în cel mai amplu program de ajutorare economică destinat reconstrucţiei postbelice. Statele Unite construiau în acest sens o majoră punte, în plan economic, cu bătrânul continent, şi pe baza căreia aveau să sprijine viitorii piloni ai relaţiei transatlantice.

La sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, iniţiativa lansării unui asemenea proiect, cu titlul oficial Planul de Reconstrucţie Europeană, nu făcea parte din agenda diplomatică a Statelor Unite. În anul 1947, factorii decizionali de la Washington şi din Europa au înţeles necesitatea formulării unui plan pentru reconstrucţia după război. Un prim pas a fost realizat prin propunerea Doctrinei Truman, în martie 1947, prin care Congresul american trimitea ajutor, în valoare totală de 400 de milioane de dolari, pentru sprijinirea guvernelor din Grecia şi Turcia pe fondul influenţei crescânde a cupolei comunismului în Europa, conform https://history.state.gov/ şi https://americainclass.org/.

În primăvara anului 1947, miniştrii de externe din Marea Britanie, SUA, Uniunea Sovietică s-au întâlnit la Moscova pentru a găsi soluţii privind refacerea Europei. Secretarul de stat american George C. Marshall, care pe durata războiului a fost şef al statului major, a reprezentat administraţia americană la discuţiile de la Moscova. Discuţiile purtate între şefii diplomaţiilor aliate au evidenţiat intenţiile fiecărei puteri în parte, drept pentru care, întors la Washington, George C. Marshall enunţa într-un mesaj public la radio problemele cu care se confrunta Europa şi cerea rezolvarea imediată a acestora. La nivelul Departamentului de Stat a cerut consilierilor politici configurarea unui plan de acţiune specific. Aceştia au formulat, sub un set de recomandări, baza a ceea ce avea să fie ulterior Planul Marshall.

Politica izolaţionismului american, conturată anterior prin Doctrina Monroe, caracteriza încă spectrul politic intern drept pentru care preşedintele american Harry Truman şi membri ai administraţiei sale trebuiau să demareze eforturi politice consistente pentru convingerea opiniei publice americane de necesitatea angajării sprijinului pentru Europa, care avea să includă printre alte state şi chiar fostul stat inamic Germania. Politica de neimplicare pe plan internaţional a Statelor Unite reprezenta un curent puternic înrădăcinat în mentalul colectiv al opiniei publice, fiind nevoie de o bună argumentare publică a factorilor decizionali pentru obţinerea votului în Congres privind aprobarea programului. Administraţia Truman a declanşat o amplă campanie de sprijinire a Planului Marshall pentru a obţine votul în Congres.

Președintele american Harry Truman a semnat Legea de cooperare economică, cunoscută sub denumirea de Plan Marshall, 3 aprilie 1948. 

Mesajul secretarului de stat George C. Marshall din aula Universităţii Harvard, la data de 5 iunie 1947, structurat pe un tipar clasic de argumentare în cinci părţi, a cuprins în termeni simpli problemele Europei de după război şi posibila soluţionare a acestora. Discursul a fost adresat, în principal, Congresului şi publicului american, dar factorii decizionali ai administraţiei americane au încercat astfel să obţină şi sprijinul opiniei publice europene, fiind avansat sub forma unui instrument de ajutorare şi nu a unuia de impunere a unor politici. Planul a fost deschis şi pentru state din sfera de influenţă sovietică, însă acestea au transmis refuzul de a se angaja într-o cooperare pe acest plan. În discursul său, George C. Marshall a dat reasigurări sovieticilor că Planul nu era formulat ca o ameninţare la adresa Moscovei, dar că se va derula chiar şi pe fondul opoziţiei exprimate de Uniunea Sovietică.

Campania de sprijinire publică pentru adoptarea planului a reuşit, iar la 3 aprilie 1948 a fost semnată Legea de cooperare economică, care punea în aplicare principiile Planului Marshall. În perioada 1948-1951, Planul a reprezentat un cuantum de 13,3 miliarde de dolari destinat unui număr de 16 state europene. Ajutorul furniza capitalul necesar şi materialele care au contribuit la reconstrucţia economică a continentului european, conform https://www.archives.gov/. Rolul Planului Marshall a fost, deopotrivă, benefic şi pentru Statele Unite ale Americii, furnizând, astfel, piaţă pentru bunurile americane, a contribuit la construirea unor relaţii comerciale solide şi a sprijinit dezvoltarea unor programe de politici publice prin care guvernele democratice europene şi-au consolidat rolul politic instituţional, conform https://www.archives.gov/.

Rolul Planului Marshall a reprezentat şi asigurarea unui factor catalizator pentru formarea umbrelei de securitate nord-atlantice - NATO, o alianţă care unea, în 4 aprilie 1949, cele două maluri ale Atlanticului în scopuri politico-militare defensive, conform https://www.history.com/.

Eforturile de prelungire a Planului Marshall dincolo de perioada iniţială au fost oprite ca urmare a declanşării războiului din Coreea în anul 1950. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor :marshallfoundation.org