Vera Preotu, schimonahie, a fost una dintre cele mai vrednice călugăriţe românce care s-au nevoit de-a lungul secolelor în Ţara Sfântă, spune arhimandritul Ioanichie Bălan ("Patericul Românesc").

"Chipul ei blând, brăzdat de povara anilor, îl am viu în memorie. Adeseori vine noaptea de pe Muntele Măslinilor şi priveghează până dimineaţa înaintea Sfântului Mormânt în rugăciune şi cugetare. O întâlnesc pelerinii din toată lumea, o întâlnesc închinători din ţară, dar puţini ştiu viaţa maicii Vera, căci la vârsta ei de peste 110 ani cu greu acceptă un dialog cu oamenii" ("Convorbiri Duhovniceşti").

Despre începutul nevoinţelor sale monahale vorbea chiar maica Vera: "Sunt fiică de preot din Chişinău. M-am născut în anul 1876. Apoi ne-am stabilit la Iaşi. În anul 1892, când aveam 16 ani, am venit cu câţiva pelerini din Moldova să ne închinăm la Sfântul Mormânt şi am rămas aici pentru totdeauna. În Ierusalim m-am cunoscut cu două maici din ţară şi m-au luat la mănăstirea lor din localitatea Ain Karem, numită Gorgonia. Acolo am trăit cea mai mare parte din viaţa mea, unde m-am şi călugărit. La Ain Karem este patria, locul de naştere al Sfântului Ioan Botezătorul, în Munţii Iudeei. Acolo locuiau Sfinţii Zaharia şi Elisabeta, pe care i-a vizitat Fecioara Maria, cum spune evanghelistul Luca. De acolo veneam săptămânal Ia Mormântul Domnului, locul cel mai sfânt al creştinătăţii, ca să mă închin şi să priveghez noaptea" ("Convorbiri Duhovniceşti").

La mănăstirea din Ain Karem, localitate aflată la mică distanţă de Ierusalim, maica Vera Preotu s-a nevoit peste 60 de ani, făcând ascultare şi rugându-se lui Dumnezeu ziua şi noaptea, departe de ţara natală, dar aproape de Hristos, Mântuitorul lumii.

În fiecare dimineaţă când se scula, făcea cinci cruci şi cinci închinăciuni, în numele celor 5 răni ale Domnului - două pentru sfintele Lui mâini, două pentru sfintele picioare, una pentru sfânta coastă - şi zicea această rugăciune: "Preasfântă Treime, ai milă de mine, păcătoasa! Preasfântă Treime, ajută-mi!" ("Patericul Românesc").

"Şi i-a ajutat Dumnezeu întotdeauna!", notează părintele Ioanichie Bălan.

Ajungând la vârsta de peste 78 de ani, maica Vera Preotu s-a stabilit în Mănăstirea Eleon, de pe Muntele Măslinilor, unde se nevoia împreună cu alte zece călugăriţe românce din Ţara Sfântă, participând regulat în sărbători la Sfânta Liturghie, care se săvârşea noaptea la Mormântul Domnului.

În urma unei făgăduinţe făcută lui Dumnezeu, priveghea în toate nopţile de sâmbătă spre duminică şi de sărbători până dimineaţa la răsăritul soarelui, căci a fost vindecată în chip minunat şi şi-a redobândit vederea.

Ani de zile era adusă sâmbătă seara să privegheze până dimineaţa lângă Mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului Hristos. Apoi, ajungând la vârsta de peste 100 de ani şi nemaiputând veni la Mormântul Domnului, se ruga ziua şi noaptea la bolniţa Mănăstirii Eleon, fiind îngrijită de călugăriţele românce din această mănăstire.

În primăvara anului 1988, când maica Vera împlinise 112 ani de viaţă şi 96 de ani de nevoinţă duhovnicească în Ţara Sfântă, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, a dezlegat-o cu pace de legăturile fireşti ale trupului şi a aşezat-o la loc de odihnă, în ceata sfintelor femei purtătoare de mir.

Cuvioasa maica noastră Vera a fost cu adevărat o mironosiţă şi rugătoare a neamului românesc, care s-a rugat pentru noi, ca o făclie nestinsă, aproape un secol, mijlocind la Hristos Cel înviat pentru mântuirea lumii ("Patericul Românesc").

"Părinţilor, am apucat patru patriarhi la Ierusalim: Gherasim, care a dat binecuvântarea de s-a făcut Mănăstirea Eleon, în 1875; Damianos, Timotei şi Benedict, actualul patriarh", spunea maica Vera Preotu.

Întrebată cum era viaţa duhovnicească înainte la Mormântul Domnului şi pe la mănăstirile din Ţara Sfântă, maica Vera spune: "Erau călugări mulţi, duhovnici renumiţi, slujbe foarte frumoase, pustnici mari pe Valea Iordanului şi prin peşteri, pelerini nenumăraţi din toate ţările creştine foarte multă bucurie sufletească...".

"Dar acum, cum vi se pare viaţa duhovnicească, maică Vera", a întrebat părintele Ioanichie Bălan: "Nici nu mai vorbim! Au rămas peste tot puţini călugări şi preoţi. Aproape nici nu mai are cine sluji şi cânta. Se apropie sfârşitul lumii. Acum, eu şi banii! Acum stăpâneşte mândria şi iubirea de argint, părinte!" ("Convorbiri Duhovniceşti").

"Maică Vera, daţi-mi un cuvânt de folos sufletesc. Ce să fac, ca să mă mântuiesc?, întreabă părintele Ioanichie Bălan. "Părinte, să ţii sfânta credinţă cu tărie, aşa cum ai apucat-o de la părinţi, şi să te rogi. Când te scoli şi când te culci să te rogi aşa, de trei ori: 'Prea Sfântă Treime, Ţie îţi dau sufletul şi trupul meu. Fă Tu cum ştii, numai să mă mântuieşti!' Eu aşa mă rog întotdeauna, ziua şi noaptea. Nu zic multe cuvinte şi Dumnezeu are milă şi de mine, păcătoasa. Acum, părinte, nu mai ai de la cine cere un sfat, că nu mai sunt povăţuitori cum erau pe vremuri. Acum, fiecare să ne rugăm lui Dumnezeu, să citim Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, şi să facem cum credem, că este mai plăcut Lui, că s-a apropiat vremea de pe urmă".

"De aceea", spunea maica Vera Preotu, "fiecare să ia aminte de sine să nu cadă, că nu are cine îl mai scula!" ("Convorbiri Duhovniceşti"). (surse: "Patericul Românesc", arhimandrit Ioanichie Bălan; Ediţia a VI-a, revăzută şi îngrijită de arhimandrit Petru Bălan; Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011; "Convorbiri Duhovniceşti", arhimandrit Ioanichie Bălan, 1993) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Cristian Anghelache, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: doxologia.ro