Una dintre personalităţile care au marcat viaţa politică din România la mijlocul veacului al XIX-lea, scriitor, economist şi om politic, Ion Ghica a fost preşedinte al Consiliilor de Miniştri de la Iaşi (1859) şi la Bucureşti (1860), în perioada în care Moldova şi Ţara Românească se uniseră într-un stat, fiind încă păstrate două guverne separate, şi de trei ori preşedinte al Consiliului de Miniştri al României (1866; 1866-1867; 1870-1871). A fost, de asemenea, preşedinte al Academiei Române (1876-1895, cu mici intermitenţe), notează lucrarea "Dicţionar biografic de istorie a României" (coordonator Stan Stoica, Editura Meronia, 2008).

Ion Ghica s-a născut la 12 august 1816, la Bucureşti, fiind fiul logofătului Dimitrie Ghica. A făcut studii de gramatică română cu Ion Heliade-Rădulescu şi de franceză cu J.A. Vaillant, după care a urmat Colegiul ''Sf. Sava'' din Bucureşti, conform dicţionarului ''Membrii Academiei Române 1866/2003'' (2003). Şi-a luat bacalaureatul în Litere la Sorbona (1836) şi a urmat, apoi, Şcoala de arte şi manufacturi (1836-1837), apoi Şcoala de Mine din Paris (1838-1840). A audiat cursuri de economie politică la College de France şi pe cele ale Conservatorului de Arte şi Meserii din Paris.

Ca mulţi alţi tineri români valoroşi, a făcut parte din Societatea pentru învăţătura poporului român (august 1839) ca membru fondator şi a fost preşedintele Societăţii studenţilor români din Paris (dec. 1845), pronunţându-se pentru unitatea naţională şi politică a Principatelor Române.

A revenit în ţară cu planuri de modernizare a exploatărilor miniere însă a fost primit cu ostilitate şi i s-a refuzat orice funcţie, din pricina activităţii politice din anii studenţiei şi a colaborării sale cu I. Câmpineanu, se arată în ''Dicţionarul scriitorilor români'' (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998). A călătorit la Iaşi, cu propunerea ca Mihail Sturdza să preia şi tronul Ţării Româneşti. Aici, a devenit profesor la Academia Mihăileană (1842-1845) şi a predat cursuri de de economie politică, geometrie descriptivă. geologie şi mineralogie; şi-a deschis cursurile cu prelegerea ''Despre importanţa economiei politice''.

Colaborează cu articole pe teme politice, economice şi sociale la reviste din ţară şi străinătate, între care: "Le National", "Foaie pentru minte, inimă şi literatură", "Album ştiinţific şi literar", "Independenţa", "Presa", "Ţeranul român", "Revista română", "Revista Dunării".

Ion Ghica a fost unul dintre fondatorii societăţii revoluţionare ''Frăţia'' (1843) şi a contribuit la apariţia săptămânalului ''Propăşirea'' (1844), cu rol important în pregătirea evenimentelor revoluţionare de la 1848. A făcut parte din comitetul revoluţionar cu o componenţă lărgită din Ţara Românească, constituit la 10/22 mai 1848, alături de Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, Cezar Bolliac, fraţii Goleşti, Ion Heliade Rădulescu ş.a.

După izbucnirea revoluţiei în Ţara Românească şi formarea guvernului provizoriu de la 14 iunie 1848, acesta din urmă a acţionat pentru consolidarea revoluţiei şi recunoaşterea ei de către puterile europene, trimiţând mai mulţi emisari. Astfel, lui Ion Ghica i-a revenit sarcina să poarte tratative cu Poarta Otomană, în vederea acceptării guvernului şi programului revoluţionar. După înfrângerea revoluţiei a plecat în exil şi a făcut parte, alături de Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti ş.a., din comitetul aflat în fruntea ''Asociaţiei române pentru conducerea emigraţiei'', constituită la Paris, la 2 decembrie 1849. Rămas în Imperiul Otoman a fost numit, în 1854, guvernator al Insulei Samos, primind titlul de bei (prinţ), conform lucrării "Dicţionar biografic de istorie a României" (coordonator Stan Stoica, Editura Meronia, 2008).

La revenirea în ţară, în 1858, a fost din nou primit cu ostilitate, dar a reuşit să se impună fiind susţinut de prietenii săi Vasile Alecsandri, Costache Negri şi Mihail Kogălniceanu. A făcut o carieră politică strălucită, după Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, ocupând diferite funcţii: preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne al Moldovei (8 mart.-27 apr. 1859) şi al Ţării Româneşti (11 oct.1859- 28 mai 1860), iar după Unirea definitivă a Principatelor Române a fost deputat (1860-1864) în Adunarea Electivă şi vicepreşedinte al acesteia, director în Departamentul Lucrărilor Publice (1861), membru în Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice (1862) şi al Comisiei pentru înfiinţarea de bănci (1863).

După abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (10/11 februarie 1866), la 11 februarie s-a constituit o locotenenţă domnească, precum şi un guvern provizoriu în care Ion Ghica era prim-ministru (11 febr.-10 mai 1866) şi, totodată, ministru al Afacerilor Străine. După proclamarea lui Carol I ca domnitor al României, la 10/22 mai 1866, Ion Ghica a condus guvernul de orientare liberal-moderată din perioada 15 iulie 1866-1 martie 1867, fiind, de asemenea, şi ministru de Interne. Ca urmare a tratativelor iniţiate de Ion Ghica, Poarta îl recunoaşte pe Carol I principe ereditar, printr-un firman emis la 11/23 octombrie 1866.

A condus, de asemenea, guvernul liberal din perioada 18 decembrie 1870 - 11 martie 1871 şi s-a numărat printre fondatorii Partidului Naţional Liberal (1875). Ion Ghica a fost, de asemenea, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra (1881-1890).

Revenit în ţară, a renunţat la viaţa politică şi s-a retras la moşia sa de la Ghergani, judeţul Dâmboviţa.

A fost director al Teatrului Naţional şi, în acelaşi timp, director al teatrelor (1877-1881), încercând să stimuleze repertoriul original şi să dea un impuls vieţii teatrale româneşti. A sprijinit fondarea Societăţii Literare (1867) şi a fost ales membru (din 13 august 1874) şi preşedinte al Societăţii Academice Române (1876-1879), apoi al Academiei Române (1879-1882, 1884-1887, 1890-1893, 1894-1895).

Spirit enciclopedic, a nutrit o mare încredere în ştiinţă, considerată drept principalul factor de propăşire şi de civilizaţie, ideile sale în acest sens expunându-le pe larg în articolul "Ochire asupra ştiinţelor", ori în lucrări de compilaţie: "Omul fizic şi intelectualul" (1866), "Pământul şi omul" (1884). A avut preocupări de metrologie, în 1844, publicând articolul "Măsuri şi greutăţi", iar în 1848 broşura "Măsurile şi greutăţile româneşti şi moldoveneşti în comparaţie cu ale celorlalte neamuri", considerată drept prima lucrare de sinteză în domeniu, se aminteşte în dicţionarul ''Membrii Academiei Române 1866/2003'' (2003).

A fost printre primii care au tratat, în limba română, probleme economice, scriind în acest domeniu articole sau lucrări apărute în ciclul ''Convorbiri economice'' (două volume, 1865-1875). În literatură, numele său se leagă îndeosebi de genul epistolar - ''Scrisori către Alecsandri'', apărute, în 1879, în ''Convorbiri literare", apoi, în 1884, şi în volum. Alte lucrări: "Reorganizarea României" (1861), "O cugetare politică" (1877), "Amintiri din pribegie, după 1848. Noi scrisori către Vasile Alecsandri" (1889), "Scrieri economice" (I-III, 1937), "Opere" (I-II, 1956).

Ion Ghica a murit la 22 aprilie 1897, la moşia din Ghergani, judeţul Dâmboviţa, unde a şi fost înmormântat. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, Irina Andreea Cristea; editor: Ionela Gavril, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: muzeulvirtual.ro