La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, continentul european se afla într-un moment dificil din punct de vedere economico-financiar, social şi politic. Infuziile oferite de programele Doctrina Truman şi Planul Marshall au oferit ajutorul necesar pentru reconstrucţia Europei.

Dezvoltarea economică şi politică necesita un nivel sporit de securitate în perioada postbelică, iar înfiinţarea NATO, la 4 aprilie 1949, a constituit etapa importantă pentru apărarea colectivă a Europei, conform www.nato.int.

Planul de construcţie europeană a debutat cu propunerea avansată de ministrul de externe al Franţei Robert Schumann, denumită ''Planul Schumann'', care a vizat trecerea sub controlul unei autorităţi comune a producţiei de cărbune şi oţel la nivel european, pentru a se putea gestiona producţia de armament şi pentru a se evita un potenţial conflict militar în Europa. Planul Schumman a fost baza pentru fondarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), prin semnarea, la 18 aprilie 1951, a Tratatului de la Paris. Părţile semnatare ale Tratatului erau Belgia, Olanda, Italia, Luxemburg, Franţa şi Germania, potrivit www.europa.eu.

În primăvara anului 1955, miniştrii de externe ai statelor CECO se întrunesc la Messina pentru a discuta punerea în practică a consolidării cooperării economice printr-un proces de integrare. Ministrul de externe belgian Paul Henry Spaak (fost secretar general al NATO în perioada 1957-1961) a fost desemnat să coordoneze realizarea raportului care să stabilească coordonatele procesului de integrare economică europeană. În mai 1956, Paul Henry Spaak a anunţat, printr-un raport, crearea unei pieţe comune pentru toate bunurile şi serviciile produse în statele membre. Documentul făcea referire şi la constituirea unei uniuni în domeniul energiei nucleare.

Miniştrii de externe ai celor şase au aprobat, la 29 mai 1956, Raportul Spaak şi au fost de accord cu lansarea conferinţei interguvernamentale care să desfăşoare negocierile pe textele tratatelor. La 26 iunie 1956, au fost deschise lucrările conferinţei interguvernamentale, care au durat nouă luni de zile.

La 25 martie 1957, în sala ''Horatii et Curiatii'' a Capitoliului din Roma, s-a desfăşurat ceremonia de semnare a celor două tratate, Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene privind Energia Atomică (EAEC sau Euratom), precum şi convenţia care reglementa funcţionarea instituţională a celor trei instituţii supranaţionale, incluzând şi Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului care îşi continua activitatea. Miniştrii de externe ai celor şase state europene membre CECO, Christian Pineau (Franţa), Joseph Luns (Olanda), Paul Henry Spaak (Belgia), Joseph Bech (Luxemburg), Antonio Segni (Italia) şi cancelarul german Konrad Adenauer, au semnat documentele marcante pentru istoria continentului european şi a construcţiei comunitare, potrivit europa.eu.

Textele tratatelor au fost ratificate de statele membre în ordine: Belgia la 2 decembrie 1957; Germania la 27 iulie 1957; Italia la 14 octombrie 1957; Luxemburg la 30 noiembrie 1957; Olanda la 5 decembrie 1957 şi Franţa la 2 august 1957.

Tratatele de la Roma au intrat în vigoare, la 1 ianuarie 1958, şi au fost amendate de toate tratatele ulterioare: Actul Unic European (1 iulie 1987), Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992), Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997), Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001), Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa (2004), care a fost semnat dar nu a fost niciodată ratificat, şi Tratatul de la Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009), care amendează toate celelalte tratate. Conform comunicatului Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, Tratatul de la Lisabona a modificat cele doua tratate fundamentale, respectiv Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, denumirea acestuia din urmă fiind Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona include o serie de declaraţii şi protocoale, conform www.mae.ro.

Tratatul privind instituirea Comunităţilor Economice Europene prevedea armonizarea politicilor economice ale statelor membre, stabilirea unor politici sectoriale comune în diferite domenii, aducea o serie de noutăţi menite să indice traseul reconstrucţiei şi dezvoltării economice, politice şi sociale a statelor membre. Comunitatea avea ca sarcină înfiinţarea unei pieţe comune şi dezvoltarea progresivă a economiilor statelor membre pentru promovarea unui standard de viaţă ridicat şi a unor relaţii strânse între statele membre. Articolul 3 din tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene trasa o serie de măsuri necesare pentru revitalizarea spaţiului european. Stabilirea unor tarife comune la nivel comunitar, eliminarea obstacolelor între statele membre pentru a favoriza libertatea de mişcare a bunurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor, adoptarea unei politici comune în domeniul agricol, în transporturi, instituirea unui sistem de competitivitate la nivelul pieţei comune, crearea unui Fond Social European care să contribuie la dezvoltarea oportunităţilor de angajare pentru lucrători şi care să contribuie la ridicarea standardului de viaţă al cetăţenilor comunitari, înfiinţarea Băncii Europene de Investiţii care să susţină dezvoltarea economică a Comunităţii, asocierea cu state şi teritorii din afara spaţiului comunitar pentru dezvoltarea schimburilor comerciale şi pentru promovarea dezvoltării economice şi sociale comune sunt prevederile care au stat la baza creării conceptului de comunitate europeană.

Tratatul de constituire a CEE a introdus politicile sociale, prin libera circulaţie a muncitorilor şi libertatea de stabilire a acestora pe teritoriul oricărui stat membru în contextul creării pieţei comune. Tratatul a instituit Fondul Social European, cel mai vechi fond structural comunitar şi un important instrument de finanţare a politicii sociale la nivel comunitar. A fost instituit, de asemenea, bugetul comunitar care finanţa Politica Agricolă Comună.

Tratatul EURATOM reprezintă cadrul legal pentru activităţile ce privesc sectorul nuclear, vizând dezvoltarea folosirii paşnice a energiei nucleare, stoparea proliferării armelor nucleare, coordonarea programelor de cercetare ale statelor semnatare ale tratatului Euratom, în ceea ce priveşte folosirea energiei nucleare, dar şi securitatea obţinerii, furnizării şi utilizării combustibililor nucleari. Textul tratatului EURATOM avea iniţial 234 de articole structurate în şase titluri, precedate de un Preambul, însă numărul de articole a fost redus la 177 în urma semnării şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana (Tratatul UE) şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul CE). Agenţia de Aprovizionare a EURATOM, care are personalitate juridică şi autonomie financiară, se află sub controlul Comisiei Europene, care stabileşte directive şi dispune de un drept de veto asupra deciziilor acesteia, conform portalului oficial http://eur-lex.europa.eu. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: cvce.eu