La 1 ianuarie 1942, reprezentanţii statelor aliate, care se opuneau forţelor axei Roma-Berlin-Tokyo, şi-au reafirmat efortul comun prin semnarea Declaraţiei Naţiunilor Unite. Documentul expunea public asumarea angajamentului guvernelor semnatare pentru desfăşurarea efortului maxim de război şi le determina totodată să nu încheie o pace separată cu statele inamice.

Declaraţia Naţiunilor Unite ''enunţa folosirea tuturor resurselor, militare şi economice în lupta împotriva hitlerismului''.

Momentul Pearl Harbour (decembrie 1941) a antrenat la nivelul Departamentului de Stat al SUA un demers comun pentru coagularea efortului internaţional de purtare a războiului împotriva forţelor Axei şi de indentificare a principiilor care să modeleze lumea postbelică viitoare pentru evitarea potenţialelor conflicte internaţionale. Cordell Hull, secretar de stat american, a cerut, la 13 decembrie 1941, lui Maxwell M. Hamilton, coordonatorul Diviziei pentru Afaceri ale Orientului Îndepărtat, ''să redacteze un proiect de declaraţie care să fie propus de naţiunile care luptă împotriva Axei, care să le strângă laolaltă până la victorie şi să le angajeze la principiile de bază pe care le susţinem'', potrivit volumului de documente ''Foreign Relations Of The United States: Diplomatic Papers'' (1942, General; The British Commomwealth; The Far East, Volume I) - https://history.state.gov/.

Potrivit secretarului de stat american, au fost pregătite două variante de declaraţie, asupra cărora s-a convenit să se lucreze, pentru ca ulterior cu prilejul unei noi întruniri a grupului de lucru, special desemnat, să se schiţeze un nou proiect la întâlnirea din 14 decembrie 1941, prilej cu care avea să consemneze: ''din 15 decembrie şi până în 19 decembrie asociaţii mei şi cu mine (n.red. Cordell Hull - secretar de stat al SUA) am petrecut timp suficient pentru definitivarea proiectelor documentului care a devenit Declaraţia Naţiunilor Unite'', conform ''Foreign Relations Of The United States: Diplomatic Papers'' .

Preşedintele american Franklin Delano Roosevelt, premierul englez Winston Churchill, ministrul de externe sovietic Maxim Litvinov şi oficialul chinez T.V. Soong au semnat, în chiar preajma Anului Nou, la 1 ianuarie 1942, versiunea scurtă de proiect asupra căreia conveniseră şi care ulterior avea să fie avansată şi asumată drept Declaraţia Naţiunilor Unite. Ulterior, reprezentanţii altor 22 de state au semnat documentul, indică https://www.unsecretariat.net/.

Semnarea documentului reprezenta, în fapt, coagularea puternicei alianţe pentru gestionarea efortului comun de război împotriva forţelor axei şi se fundamenta pe principiile Cartei Atlanticului, menţionând: ''dedicate unui program comun de scopuri şi principii stipulate în Declaraţia Comună a Preşedintelui Statelor Unite ale Americii şi ale Premierului Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 14 august 1941, cunoscută drept Carta Atlanticului''. Trei ani mai târziu, pe fondul pregătirilor dedicate Conferinţei de la San Francisco, statele care au declarat, până în martie 1945, război Germaniei şi Japoniei şi care semnaseră Declaraţia Naţiunilor Unite au fost invitate să participe la conferinţa care punea bazele lumii postbelice. Cele 26 de state semnatare erau: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Uniunea Sovietică, China, Australia, Belgia, Canada, Costa Rica, Cuba, Cehoslovacia, Republica Dominicană, El Salvador, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Luxemburg, Olanda, Noua Zeelandă, Nicaragua, Norvegia, Panama, Polonia, Africa de Sud, Iugoslavia. Ulterior, la declaraţie aveau să adere în ordine: Mexic, Filipine, Etiopia, Irak, Brazilia, Bolivia, Iran, Columbia, Liberia, Franţa, Ecuador, Peru, Chile, Paraguay, Venezuela, Uruguay, Turcia, Egipt, Arabia Saudită, Siria, Liban, conform https://www.unsecretariat.net/.

Semnificaţia datei de 1 ianuarie 1942 în evoluţia viitoare a evenimentelor scenei internaţionale, în economia celui de-Al Doilea Război Mondial, a relaţiilor între marile puteri şi a organizării postbelice ulterioare, poartă un ecou istoric aparte, constituind momentul asumării principiilor comune de funcţionare a lumii libere. Propunerea de avansare a termenului de Naţiunile Uite a aparţinut preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt, desemnând, iniţial, statele care se aliau împotriva puterilor Axei - Germania, Italia şi Japonia, potrivit https://ge.usembassy.gov/.

Asumarea acestui moment la nivel colectiv internaţional a reprezentat punerea pe tapet a obiectivului principal fundamentat de ''doctrina victoriei complete'' prefigurând cererea determinată de evoluţia operaţiunilor militare de predare necondiţionată a puterilor Axei, potrivit istoricului american Charles I. Bevans (1908-1986) în lucrarea sa ''The Art of Diplomacy'' (National Archives Trust Fund Board, Washington DC, 1971) - https://ge.usembassy.gov/.

Trimiterile la principiile respectării drepturilor omului şi suveranităţii naţiunilor anunţau fundamentele viitoare pentru clădirea lumii postbelice şi a principalului organism destinat reglementării disputelor internaţionale - Organizaţia Naţiunilor Unite. La 26 iunie 1945, la San Francisco, semnarea Cartei Naţiunilor Unite a legiferat la nivel internaţional principiile avansate de Declaraţia Naţiunilor Unite. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: ge.usembassy.gov