Gheorghe Brancovici, cronicar şi traducător, autorul unei cronici în limba română şi al uneia în slavo-sârbă, care cuprind şi date despre români, s-a născut în anul 1645, la Ineu, judeţul Arad.

Părinţii săi erau descendenţii unor vechi luptători antiotomani, colonizaţi în comitatele româneşti, după cum indică "Dicţionarul general al literaturii române" apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).

Poliglot (cunoştea sârba, maghiara, turca, germana, latina şi slavona), Gheorghe Brancovici s-a lansat într-o carieră politico-diplomatică, mentor în acest sens fiindu-i fratele său mai mare, Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului.

A fost interpret pe lângă capuchehaia principelui Transilvaniei, Mihail Apafi, la Poarta Otomană, între 1663 şi 1667, iar în 1668 a plecat, cu solia mitropolitului Sava, la Moscova, pentru a prezenta doleanţele Bisericii Ortodoxe, persecutată în Ardeal, precum şi planul secret al unei alianţe antiotomane. Perspectiva organizării unei Ligi creştine de către Imperiul Habsburgic şi Rusia l-au făcut să trateze, în secret, cu agenţi imperiali şi, în 1673, cu domnitorul muntean Grigore Gh. Ghica, menţionează sursa citată. Între 1675-1677 a fost capuchehaia principelui Apafi la Constantinopol.

În 1680 Gheorghe Brancovici s-a refugiat în Ţara Românească. În perioada 1680-1689, petrecută la Curtea lui Şerban Cantacuzino, a avut un rol politic activ, făcând un joc dublu prin relaţiile întreţinute cu Austria şi Rusia. Influenţat de personalităţile culturale de la Curtea munteană (Radu Năsturel, Constantin Brâncoveanu şi stolnicul Constantin Cantacuzino), s-a dedicat operelor de istorie şi traducerilor.

Pentru serviciile aduse imperialilor a fost înnobilat baron (1683) şi conte (1688). În 1689, trupele austriece au pătruns în Peninsula Balcanică, Gheorghe Brancovici crezând că, astfel, este foarte aproape de împlinirea proiectului de a reînvia despotatul sârbesc. A fost arestat, însă, în 1689, la Kladova, după descoperirea legăturilor sale cu Rusia, rămânând, până la sfârşitul vieţii, prizonierul Habsburgilor, la Viena şi, din 1703, la Cheb (Eger).

Opera lui Gheorghe Brancovici cuprinde trei lucrări religioase în limba română (o carte de rugăciuni, un catehism şi comentarii ale unor versete biblice) şi două lucrări istorice - o cronică în limba română şi una în limba slavo-sârbă. Cronica în limba română, intitulată "Cronica slovenilor, Iliricului, Misii cei din Sus şi cei din Jos Misii", a fost scrisă între 1684-1687 şi publicată de Aron Densuşianu în 1893 şi de N. Iorga în 1917. Cuprinde istoria biblică, cea antică şi, într-o secţiune mai extinsă şi originală, istoria popoarelor din sud-estul Europei până la 1686. Izvoarele acestei scrieri sunt vechi cronici sârbeşti, polone (M. Kromer), ungare (A. Bonfini), viaţa lui Ştefan Deceanski, scrisă de Grigorie Ţamblac, legende istorice şi mărturii personale.

Ampla cronică scrisă în limba slavo-sârbă, importantă pentru istoriografia sârbă, a fost scrisă între 1693-1705, iar în 1923 Silviu Dragomir a publicat fragmente din acest manuscris. Cronica este importantă şi pentru istoria românească datorită unui cuprinzător capitol despre secolul al XVI-lea, menţionează sursa citată. Influenţat de mitropolitul Sava, cărturarul a realizat şi trei traduceri din literatura religioasă slavonă, ale unor cărţi elementare, pentru popor.

Gheorghe Brancovici a murit la 19 decembrie 1711, la Cheb, azi Eger, în Cehia. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.upload.wikimedia.org