La 21 noiembrie 1991, proiectul de Constituţie a României a fost votat de deputaţii şi senatorii constituiţi la acea vreme în Adunarea Constituantă. La 8 decembrie acelaşi an, proiectul avea să fie aprobat prin referendum de către populaţia României. Procesul de elaborare a proiectului de Constituţie a durat un an şi jumătate, timp în care Parlamentul, constituit în Adunare Constituantă, a dezbătut şi votat proiectul de Constituţie, propus de Comisia de redactare a proiectului de Constituţie, conform cdep.ro.

Potrivit Decretului-Lege nr. 92/1990, Adunarea Deputaţilor şi Senatul s-au constituit în Adunarea Constituantă pentru adoptarea Constituţiei României.

Prima întrunire a Adunării Constituante a avut loc la 11 iulie 1990, când a fost aprobată componenţa nominală a Comisiei de redactare a proiectului de Constituţie. Comisia, condusă de Antonie Iorgovan, cadru universitar la Facultatea de Drept, număra 23 de parlamentari şi 5 experţi - personalităţi ale învăţământului juridic românesc şi jurişti cu activitate îndelungată (Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida), conform volumului "Geneza Constituţiei României 1991. Lucrările Adunării Constituante" (Regia Autonomă "Monitorul Oficial", 1991).

Adunarea Constituantă s-a întrunit în 43 de şedinţe, lucrările acesteia cuprinzând prezentarea tezelor, dezbaterea lor, depunerea de amendamente, discutarea amendamenteor şi votul pe articole. Fiecare dezbatere a câte unui titlu al proiectului era precedat de alocuţiunea câte unuia dintre specialiştii în drept, membri ai Comisiei de redactare.

Astfel, la 21 noiembrie 1991, din numărul total de 510 deputaţi şi senatori care compuneau Adunarea Constituantă, 476 au răspuns la apel (371 deputaţi şi 105 senatori) şi 33 de parlamentari au votat prin corespondenţă. Din totalul voturilor exprimate, 414 membri ai Adunării au votat pentru adoptarea Constituţiei, întrunindu-se, astfel, majoritatea de două treimi necesară adoptării Constituţiei. S-a declarat, astfel, adoptată Constituţia României de către Adunarea Constituantă, se arată în procesul verbal privind rezultatul votului exprimat asupra proiectului de Constituţie, din şedinţa din 21 noiembrie 1991, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991.

Sergiu Nicolaescu, regizor şi senator, la şedinţa Adunării Constituante pentru adoptarea Constituţiei Romaniei, din 21 noiembrie 1991

Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/ AGERPRES FOTO/ARHIVA ISTORICA

Vom reda mai jos câteva fragmente din alocuţiunea specialistului Antonie Iorgovan pe marginea titlului III din Constituţia de la 1991 referitoare la relaţia dintre autorităţile publice centrale şi locale.

Fragmente din alocuţiunea raportorului Comisiei de redactare, Antonie Iorgovan, pe marginea Titlului III (Stenograma şedinţei din 30 aprilie 1991; pp. 554-555 din volumul "Geneza Constituţiei României 1991. Lucrările Adunării Constituante"):

"Organizarea de stat dintotdeanua a presupus existenţa şi a unor structuri sau, după caz, numai dregătorii, - ca să mă exprim cu acest termen arhaic - şi la nivelul anumitor porţiuni din teritoriul statului. Evident, aceasta s-a impus numai în cazul statelor cu teritorii mari. Nu era aceasta situaţia în cazul statelor-cetăţi, deşi în cazul acestor state exista o anumită organizare interioară (...)

Fără a ne extinde asupra unor considerente de ordin istoric, ne rezumăm a preciza că în dreptul public modern raporturile dintre autorităţile administrative centrale - şi avem în vedere îndeosebi Guvernul şi ministerele sau administraţia ministerială, după cum se exprimă ştiinţa administraţiei - şi autorităţile locale au fost guvernate de următoarele trei principii: al centralizării, al deconcentrării şi al descentralizării. Accentul într-o legislaţie naţională sau alta s-a pus pe unul din aceste principii în funcţie de tradiţie, de situaţia economică, de regimul politic, de întinderea teritoriului şi de alţi factori. În sistemul centralizării, autorităţile locale nu sunt considerate altceva decât agenţii puterii centrale. Pe o perioadă mai îndelungată, principalele efecte ale acestui sistem, aşa cum se spune de obicei, sunt paralizarea periferiei şi apoplexia centrului. În virtutea principiului deconcentrării administrative, autorităţile locale primesc anumite drepturi de decizie proprii; deci, ele nu mai sunt simpli executanţi ai deciziilor autorităţilor centrale. În cazul descentralizării administrative locale, cu toate nuanţările de la o ţară la alta sau chiar în cadrul aceleiaşi ţări, de la o perioadă la alta, autorităţile locale se bucură, în limita legii, de independenţă faţă de autorităţile centrale, având menirea de a gira servicii publice cu caracter comunal, departamental sau, după caz, regional.

În felul acesta, organizarea administrativă locală cunoaşte în prezent autorităţi prin care se realizează instituţia autonomiei locale, dar în acelaşi timp şi autorităţi specializate ale centrului, care sunt implantate în teritoriu în ideea de a se descentraliza un serviciu public de interese naţional (...)

Senatorul Antonie Iorgovan, la şedinţa Adunării Constituante pentru adoptarea Constituţiei României, din 21 noiembrie 1991

Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/ AGERPRES FOTO/ARHIVA ISTORICA

Toată această discuţie are în vedere statul unitar. Problema se pune în alţi termeni în cadrul unui stat federal. Continuând tradiţia terminologică şi instituţională din perioada interbelică şi ţinând seama de criteriile impuse ca adevărate standarde ale dreptului public contemporan, tezele care sunt supuse reflexiei şi aprobării dumneavoastră acreditează ideea consiliilor la nivel comunal, orăşenesc, municipal şi judeţean, ca organe alese prin sufragiu universal, organisme de bază ale autonomiei locale. De asemenea, tot ca instituţie specifică autonomiei locale este prevăzut şi primarul, ales prin sufragiu universal.

Prefectul, în concepţia tezelor noastre, ne apare, aşa cum de altfel această instituţie a fost reglementată şi în perioada interbelică, ca reprezentant al Guvernului la nivel judeţean şi ca şef al serviciilor publice ale ministerelor descentralizate în teritoriu.

Sub aspectul regimului politic, întreaga construcţie pe care v-o înfăţişăm este axată pe două idei fundamentale. Autonomia locală constituie o contrapondere a autorităţilor centrale, integrându-se astfel într-un mecanism mai larg al echilibrului autorităţilor în stat. Autonomia locală este prima şi cea mai importantă verigă a democraţiei, veriga de bază, întrucât priveşte relaţia nemijlocită - şi cu cea mai mare frecvenţă - a cetăţeanului cu statul (...)".


***
Titlul III din Constituţia din 1991 se numeşte Autorităţile publice şi este structurat, la rândul său, în şase capitole. Capitolele, la rândul lor, sunt împărţite pe secţiuni.

Capitolul I: Parlamentul
Secţiunea 1 - Organizarea şi funcţionarea
Secţiunea 2: Statutul deputaţilor şi al senatorilor
Secţiunea 3: Legiferarea

Capitolul II: Preşedintele României

Capitolul III: Guvernul

Capitolul IV - Raporturile Parlamentului cu Guvernul

Capitolul V: Administraţia publică
Secţiunea 1 - Administraţia publică centrală de specialitate; Forţele armate; Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
Secţiunea 2: Administraţia publică locală

Capitolul VI - Autoritatea judecătorească
Secţiunea 1: Instanţele judecătoreşti
Secţiunea 2: Ministerul Public

Alexandru Bârlădeanu, preşedintele Senatului României, prezent la şedinţa Adunării Constituante pentru adoptarea Constituţiei României, din 21 noiembrie 1991

Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/ AGERPRES FOTO/ARHIVA ISTORICA

***
Printre modificările aduse de revizuirea din 2003 la Titlul III, se numără: stabilirea mandatului preşedintelui ţării la cinci ani faţă de patru ani cât era în Constituţia din 1991 (art. 83 din Constituţia din 2003); introducerea unui nou alineat care prevede că preşedintele nu îl poate revoca pe primul ministru (art. 107); transformarea Curţii Supreme de Justiţie în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 126 din Constituţia revizuită); sporirea rolului şi importanţei Consiliului Superior al Magistraturii ca fiind garantul independenţei justiţiei şi incluzând în componenţa acestuia reprezentanţi ai societăţii civile (art. 133, 134 din Constituţia revizuită); scăderea numărului de cetăţeni care pot promova o iniţiativă legislativă de la 250.000 la 100.000 (art. 74 din Constituţia revizuită); restrângerea imunităţii parlamentare la voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (art. 72 din Constituţia revizuită).

Pentru fluidizarea activităţii legislative şi eliminarea etapelor medierii şi divergenţelor, Constituţia din 2003 a prevăzut o mai bună partajare a competenţelor legislative ale fiecăreia dintre camere, asigurându-se o anumită specializare a acestora, dar, în acelaşi timp, o menţinere a egalităţii în atribuţii. Potrivit modificării din 2003, proiectele legislative sunt dezbătute şi adoptate de ambele Camere, dar, pe rând, fiecare Cameră va avea o competenţă decizională, în sensul că a doua Cameră sesizată se va pronunţa definitiv în domeniul rezervat acesteia. Camera Deputaţilor are în competenţă decizională, în principal, legile ordinare, în timp ce Senatului îi revine ratificarea acordurilor internaţionale. Legile organice sunt împărţite în mod egal, ca importanţă şi număr, între cele două Camere, scrie cdep.ro. (art. 65, art. 73, art. 75, art. 76 din Constituţia revizuită).

Cu privire la administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale, Constituţia din 2003 prevede că, pe lângă principiile descentralizării şi autonomiei locale, aceasta se întemeiază şi pe principiul deconcentrării serviciilor publice, subliniindu-se că între prefect şi celelalte autorităţi publice locale nu există raporturi de subordonare (art. 120, art. 123), conform www.cdep.ro. AGERPRES/(Documentare - Ionela Gavril, editor: Cristian Anghelache, editor online: Andreea Preda)

* Explicaţie foto din deschidere: Senatorul Antonie Iorgovan, la şedinţa Adunării Constituante pentru adoptarea Constituţiei României, din 21 noiembrie 1991.

Citeşte şi:

* Parlament: Şedinţă solemnă pentru marcarea a 30 de ani de la adoptarea Constituţiei