La 21 noiembrie 1991, proiectul de Constituţie a României a fost votat de deputaţii şi senatorii, constituiţi la acea vreme în Adunarea Constituantă. La 8 decembrie acelaşi an, proiectul avea să fie aprobat prin referendum de către cetăţeni. Procesul de elaborare a proiectului de Constituţie a durat un an şi jumătate, timp în care Parlamentul, constituit în Adunare Constituantă, a dezbătut şi votat proiectul, propus de Comisia de redactare a proiectului de Constituţie, conform site-ului cdep.ro.

Potrivit Decretului-Lege nr. 92/1990, Adunarea Deputaţilor şi Senatul s-au constituit în Adunarea Constituantă pentru adoptarea Constituţiei României.

Prima întrunire a Adunării Constituante a avut loc la 11 iulie 1990, când a fost aprobată componenţa nominală a Comisiei de redactare a proiectului de Constituţie. Comisia, condusă de Antonie Iorgovan, cadru universitar la Facultatea de Drept, a fost formată din 23 de parlamentari şi cinci experţi - personalităţi ale învăţământului juridic românesc şi jurişti cu activitate îndelungată (Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida), conform volumului "Geneza Constituţiei României 1991. Lucrările Adunării Constituante" (Regia Autonomă "Monitorul Oficial", 1991) şi site-ului http://www.cdep.ro/.

 Antonie Iorgovan (in prim plan), senator independent de Caraş-Severin la şedinta Adunării Constituante pentru adoptarea Constituţiei României.

Foto: (c)  ARMAND ROSENTHAL/  AGERPRES FOTO/ARHIVA

Adunarea Constituantă s-a întrunit în 43 de şedinţe, lucrările acesteia cuprinzând prezentarea tezelor, dezbaterea lor, depunerea de amendamente, discutarea amendamentelor şi votul pe articole. Fiecare dezbatere a câte unui titlu al proiectului era precedat de alocuţiunea câte unuia dintre specialiştii în drept, membri ai Comisiei de redactare.

Astfel, la 21 noiembrie 1991, din numărul total de 510 deputaţi şi senatori care compuneau Adunarea Constituantă, 476 au răspuns la apel (371 deputaţi şi 105 senatori), 33 de parlamentari au votat prin corespondenţă, în timp ce un singur senator nu a răspuns la apelul nominal şi nici nu şi-a exprimat votul prin corespondenţă. Din totalul voturilor exprimate, 414 membri ai Adunării au votat pentru adoptarea Constituţiei, întrunindu-se, astfel, majoritatea de două treimi necesară adoptării Constituţiei. S-a declarat, astfel, adoptată Constituţia României de către Adunarea Constituantă, se arată în procesul verbal privind rezultatul votului exprimat asupra proiectului de Constituţie, în şedinţa din 21 noiembrie 1991, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991.

Redăm, mai jos, câteva fragmente din alocuţiunea specialistului Ioan Muraru pe marginea titlului II din Constituţia de la 1991 referitoare la conceptele de drepturi şi libertăţi, îndatoriri sau ierarhia drepturilor.

Şedinţa parlamentară a Adunării Constituante pentru adoptarea Constituţiei României; 21 noiembrie 1991.

Foto: (c)  AGERPRES FOTO - ARHIVA ISTORICA

Fragmente din alocuţiunea raportorului Comisiei de redactare, Ioan Muraru, pe marginea Titlului II (Stenograma din 12 martie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României Partea a II-a, nr. 4 din 14 martie 1991, pp. 196-197 şi Stenograma şedinţei din 20 martie 1991, pp. 261-262 din volumul "Geneza Constituţiei României 1991"):

"Libertăţile, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului, părţi integrante ale civilizaţiei şi culturii, ale istoriei omenirii, s-au identificat dintotdeauna cu justiţia şi democraţia, cu statul de drept, şi, desigur, cu Constituţia. Găsim în această constatare izvorul şi explicaţia unei celebre fraze din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, din Franţa (anul 1789), conform căreia o societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor determinată nu are o constituţie.

Evoluţia drepturilor omului a cunoscut declaraţii de incontestabilă valoare morală, politică şi juridică, precum Declaraţia de independenţă a Statelor Unite, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului, Proclamaţia de la Islaz, Declaraţia universală a drepturilor omului, cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului, Carta de la Paris. Toate aceste declaraţii, pacte şi carte afirmă un adevăr de netăgăduit şi anume acela că toate fiinţele umane se nasc libere, egale în demnitate şi în drepturi şi că printre aceste drepturi se află viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Toate aceste reglementări morale, politice sau juridice consideră că ignorarea, uitarea sau dispreţuirea acestor libertăţi şi drepturi naturale, inalienabile şi sfinte sunt singurele cauze ale suferinţelor publice şi ale corupţiei guvernămintelor, ale actelor de barbarie care au revoltat conştiinţa lumii; prin aceste reglementări se declară solemn ca drept cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor şi scop al oricărei societăţi organizate în stat, proclamarea, conservarea şi protecţia libertăţilor şi drepturilor naturale ale omului. (...)

Stabilirea catalogului şi conţinutului libertăţilor şi drepturilor a ridicat întrebarea firească de a şti care sunt. Din multitudinea drepturilor pe care le poate avea o persoană, drepturile care sunt esenţiale pentru viaţă, libertate şi libera dezvoltare a personalităţii umane trebuie să primească o reglementare şi o protecţie juridică supremă prin Legea fundamentală. Această selecţie valorică s-a realizat examinându-se declaraţiile, pactele şi convenţiile internaţionale, constituţiile democratice din România, dispoziţiile similare din Constituţiile unor state cu incontestabilă tradiţie democratică, realităţile şi, mai ales, perspectivele drepturilor omului pe plan intern şi internaţional. (...)

Ordinea reglementărilor nu este şi nici nu trebuie interpretată ca fiind o clasificare sau o ierarhizare juridică a drepturilor; ea este o ordine a firescului vieţii şi libertăţii umane, fiind, de altfel, utilizată în toate reglementările internaţionale în acest domeniu. (...)

În legătură cu denumirea capitolului care este 'Îndatoririle fundamentale', s-a ridicat problema dacă această denumire trebuie să rămână cea de 'îndatoriri' sau să fie înlocuită cu cea de 'obligaţii'. Trebuie să vă arăt că opţiunea Comisiei pentru această terminologie se motivează pe faptul că termenul 'îndatoriri' este un termen consacrat în dreptul constituţional şi, în general, în dreptul public. Termenul 'îndatoriri' în dreptul public, în dreptul constituţional, îndeosebi, şi, ca atare, în Constituţie, exprimă mai mult decât termenul "obligaţii" folosit în dreptul civil, în mod curent.

Dezbaterile Adunării Constituante a României pentru elaborarea noii Constituţii a statului; 13 februarie 1991

Foto: (c)  CORNEL MOCANU/  AGERPRES FOTO/ARHIVA

Termenul 'îndatoriri' în dreptul public încorporează în el şi obligaţii morale şi politice, dar şi juridice. Spuneam că acest termen este consacrat atât în legislaţie cât şi în teorie. Sub acest aspect al teoriei, doar să vă reamintesc că termenul este consacrat de faptul drepturilor economice şi sociale şi de faptul privitor la drepturile civile şi politice, fapte care în preambulurile lor vorbesc de datorii, ceea ce înseamnă îndatoriri în traducerea pe care noi o folosim."

***
Titlul II din Constituţia din 1991 se numeşte "Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale" şi este structurat, la rândul său, pe mai multe capitole:

Capitolul I - Dispoziţii comune (articole: Universalitatea, Egalitatea în drepturi; Cetăţenii români în străinătate; Cetăţenii străini şi apatrizii; Extrădarea şi expulzarea; Tratatele internaţionale privind drepturile omului; Accesul liber la justiţie).

Capitolul II - Drepturile şi libertăţile fundamentale (articole: Dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică; Libertatea individuală; Dreptul la apărare; Libera circulaţie; Viaţa intimă, familială şi privată; Inviolabilitatea domiciliului; Secretul corespondenţei; Libertatea conştiinţei; Libertatea de exprimare; Dreptul la informaţie; Dreptul la învăţătură; Dreptul la ocrotirea sănătăţii; Dreptul de vot; Dreptul de a fi ales; Libertatea întrunirilor; Dreptul de asociere; Munca şi protecţia socială a muncii; Interzicerea muncii forţate; Dreptul la grevă; Protecţia proprietăţii private; Dreptul la moştenire; Nivelul de trai; Familia; Protecţia copiilor şi a tinerilor; Protecţia persoanelor handicapate; Dreptul de petiţionare; Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică; Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi).

Capitolul III - Îndatoririle fundamentale (articole: Fidelitatea faţă de ţară; Respectarea Constituţiei şi a legilor; Apărarea ţării; Contribuţii financiare; Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor).

Capitolul IV - Avocatul Poporului (articole: Numirea şi rolul; Exercitarea atribuţiilor; Raportul în faţa Parlamentului)

Mircea Ionescu-Quintus, deputat în Parlamentul României, prezent la şedinţa Adunării Constituante pentru adoptarea Constituţiei României; 21 noiembrie 1991

Foto: (c)  ARMAND ROSENTHAL/  AGERPRES FOTO - ARHIVA ISTORICA

***
În privinţa drepturilor şi libertăţilor, Constituţia revizuită din 2003 introduce "dreptul părţilor la un proces echitabil, imparţial, într-un termen rezonabil" (art. 21 din Constituţia revizuită), având ca scop creşterea răspunderii în înfăptuirea justiţiei şi asigurarea respectării drepturilor omului în materie jurisdicţională, conform site-ului cdep.ro.

Se consacră, de asemenea, noi drepturi: garantarea accesului la cultură, libertatea persoanei de a accede la valorile culturii naţionale şi universale ("libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită" - art. 33 din Constituţia revizuită) sau "dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic". (art. 35 din Constituţia revizuită).

De asemenea, Constituţia din 2003 prevede garantarea şi ocrotirea proprietăţii private, indiferent de titular. Sunt interzise naţionalizarea şi orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri, pe criterii politice, sociale, etnice, religioase sau de altă natură discriminatorie a titularilor. (art. 44 din Constituţia revizuită).

Referitor la capitolul privind "Îndatoririle fundamentale", Constituţia din 2003 elimină serviciul militar obligatoriu. În Constituţia din 1991, serviciul militar era obligatoriu "pentru bărbaţii, cetăţeni români, care au împlinit vârsta de 20 de ani, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege". (art. 52 din Constituţia din 1991).

Revizuirea din 2003 vizează şi sporirea rolului Avocatului Poporului al cărui mandat creşte de la 4 la 5 ani (art. 58 din Constituţia revizuită). Acesta are, odată cu revizuirea din 2003, şi dreptul de a sesiza direct Curtea Constituţională asupra neconstituţionalităţii unor legi (art. 146 din Constituţia revizuită). AGERPRES/ (Documentare - Ionela Gavril, editor: Marina Bădulescu, Arhiva Foto: Elena Balan, Vlad Ruseanu, Florin Vladescu, editor online: Andreea Preda)

* Explicaţie foto din deschidere: Dezbaterile Adunării Constituante a României pentru elaborarea noii Constituţii a statului din 13 februarie 1991.