Giovanni ''Gianni'' Rivera a fost unul dintre cei mai reprezentativi jucători ai echipei AC Milan şi ai naţionalei Italiei. În 1969, devenea primul jucător de fotbal italian care cucerea Balonul de Aur, la doar un an după câştigarea trofeului Campionatului European cu Squadra Azzurra. În 1970, la Cupa Mondială din Mexic, avea să rămână cunoscut pentru contribuţia sa şi golul victoriei în formidabilul meci Italia - Germania (4-3), contând pentru faza semifinalelor, potrivit https://colgadosporelfutbol.com/ şi https://sempremilan.com/. A închinat 19 sezoane în tricoul rossonero al "diavolului milanez". A fost un mijlocaş excepţional, avea darul intuirii oportunităţilor în timpul meciului înclinând instant balanţa în favoarea echipei sale, ceea ce l-a diferenţiat categoric de clasa mijlocaşilor buni în categoria celor mai buni.

Rivera a strălucit în fotbalul din Peninsulă, în chiar perioada cupolei exhaustive a teribilului stil catenaccio. A fost unul dintre meritorii posesori ai tricoului cu numărul 10, un ''playmaker'' veritabil care schimba cursul jocului cu uşurinţă, chiar şi în epoca impenetrabilului catenaccio. S-a născut la 18 august 1943, în Alessandria. Pasiunea pentru sportul cu balonul rotund a descoperit-o în copilărie. A început fotbalul la echipa locală şi a parcurs treptat etapele până la debutul în Seria A, la 15 ani, într-un meci desfăşurat chiar împotriva viitoarei mari rivale - Internazionale Milano, potrivit https://sempremilan.com/ şi https://forzaitalianfootball.com/.

Prima sa stagiune în Serie A a însemnat 6 goluri în 25 de partide, performanţă extraordinară pentru un fotbalist debutant, care nu juca atacant. Agilitatea cu care dribla şi găsea culoarele pentru pase l-au adus imediat în atenţia celor de la AC Milan care l-au adus la echipă, într-un transfer record pentru acea perioadă, circa 1 milion şi jumătate de euro (raportat la moneda actuală folosită în Peninsulă). Transferul său la clubul milanez de pe San Siro a ţintit şi găsirea celui mai bun înlocuitor pentru uruguayanul Alberto Schiaffino. Câştigătorul Cupei Mondiale din 1950 a fost un adevărat mentor pentru cel care avea să devină un fenomen al echipei AC Milan şi al fotbalului italian.

În primul sezon, 1960/1961, în tricoul rossonero a debutat, într-o partidă de cupă, chiar împotriva fostei sale echipe Alessandria şi a jucat în 30 din cele 34 de partide pentru AC Milan. Numirea lui Nereo Rocco la conducerea băncii tehnice a echipei milaneze avea să însemne începutul unei colaborări fructuoase între cei doi pentru AC Milan. Rocco a configurat, încă din primul său sezon pe San Siro, echipa în jurul lui Rivera, iar jucătorul, admirat deja de fanii rossonero, a reuşit zece goluri în primul titlu (1962) obţinut de cei doi pentru "diavolul milanez", potrivit https://williamhillnews.it/ şi https://thesefootballtimes.co/.

Treptat, cu fiecare meci jucat în tricoul rossonero, întreaga echipă se identifica tot mai mult cu Rivera. Devenise în scurt timp un simbol prin prestaţiile sale din teren şi prin trofeele care umpleau vitrina echipei milaneze. Pe plan continental, AC Milan devine o forţă, într-un arc peste timp de la finala pierdută, în sezonul 1957/1958, cu Real Madrid (scor 2-3), vine momentul finalei din 1963, de pe Wembley, când istoria se scrie cu Gianni Rivera la centru. AC Milan câştigă finala cu Benfica Lisabona cu 2-1, Rivera fiind un adevărat ''hub'' creativ, impunând jocul echipei sale similar unui dirijor şi trasând terenul cu acurateţe prin pase hotărâtoare pentru victoria clubului milanez, prin golurile lui Altafini. Plecarea lui Nereo Rocco de la timona echipei avea să însemne preluarea ştafetei competiţionale pentru Scudetto de către marea rivală - Internazionale Milano, cu extraordinarul Sandro Mazzola în primul unsprezece. O perioadă fantastică pentru fotbalul italian, creionată prin confruntările rivalelor AC Milan, Internazionale Milano, Juventus Torino, dar, în special, şi prin duelurile de la firul ierbii ale unor legende care aveau să scrie istoria fotbalului.

Revenirea celui supranumit ''El Paron'' la cârma echipei propulsează "diavolul milanez" în lupta pentru supremaţie, prin câştigarea Scudetto şi a Cupei Cupelor, o sarabandă a trofeelor indicând forţa echipei AC Milan generată de algoritmul Rocco-Rivera. În 1969, AC Milan triumfă, pe Santiago Bernabeu, în finala Cupei Campionilor Europeni, în faţa echipei Ajax Amsterdam, care avea printre alţii în componenţă pe Johan Cruyff. A fost prima finală a Cupei Campionilor Europeni pentru o echipă olandeză, care beneficia de talentul celui care avea să revoluţioneze fotbalul mondial, însă "diavolul milanez", cu Gianni Rivera la mijlocul terenului şi Pierino Prati în avanposturi, a reprezentat un adversar redutabil. La pauză, tabela indica 2-0 pentru echipa italiană, la final consemnându-se 4-1. AC Milan îşi adjudecă şi Cupa intercontinentală, fiind, deopotrivă, anul de graţie al celui devenit deja Gianni "Il Bambino d'Oro" Rivera, primul fotbalist italian recompensat cu Balonul de Aur (1969).
 

Sursa foto: sempremilan.com  

Jucător extraordinar în teren pentru ''team-ul'' rossonero şi un component devotat "diavolului milanez", Rivera a fost suspendat nouă meciuri, în sezonul 1971/1972, pentru critici aduse arbitrilor, considerând că aceştia favorizau prin deciziile lor competiţia pentru Scudetto în favoarea marii rivale Juventus Torino. AC Milan avea să piardă titlul la diferenţă de un punct de "Bătrâna Doamnă". În trei stagiuni consecutive, în anii 1970, echipa condusă din teren de Rivera avea să încheie pe locul secund lupta pentru titlu, însă a completat vitrina clubului cu două Coppa Italia şi în 16 mai 1973 cu un trofeu european, învingând cu 1-0 echipa britanică Leeds United, la Salonic. Rivera s-a remarcat şi ca un marcator redutabil, fără să fi jucat pe un post de atacant (1966/1967, 1970/1971, 1972/1973). În 1977 obţine încă o cupă a Italiei.

Calităţile sale extraordinare de ''playmaker'' l-au propulsat în Squadra Azzurra, într-un meci câştigat, la 13 mai 1962, la Bruxelles, împotriva Belgiei, cu scorul general 3-1. După două cupe mondiale nefaste (1962 şi 1966), Squadra Azzura îşi adjudecă trofeul la nivel continental (1968), în finala câştigată (2-0) împotriva reprezentativei Iugoslaviei, după disputarea a încă unui meci de departajare suplimentar. Prima confruntare se încheiase nedecis (1-1), conform https://forzaitalianfootball.com/ şi https://williamhillnews.it/. În semifinala jucată împotriva Uniunii Sovietice, hotărâtă în premieră în istoria fotbalului prin aruncarea monedei, cei doi adversari redutabili din campionat - Sandro Mazzola (Internazionale Milano) şi Gianni Rivera (AC Milan) au jucat, de această dată, pentru acelaşi tricou - Squadra Azzurra.

Memorabil pentru istoria fotbalului italian şi internaţional, specialişti ai fenomenului apreciindu-l drept Meciul Secolului, avea să rămână confruntarea, de la Mondialul din 1970, din semifinala care a opus Italia naţionalei Germaniei de Vest. La 17 iunie 1970, pe Estadio Azteca, din Ciudad de Mexico, o echipă formidabilă a Italiei având în componenţă, printre alţii, pe Giacinto Facchetti, Sandro Mazzola, Gigi Riva, Mario Bertini sau Roberto Bonisegna în primul unsprezece întâlnea Germania de Vest a lui Franz Beckenbauer, Uwe Seeler, Berti Vogts şi Gerd Muller. Boninsegna deschide scorul (minutul 8) pentru Squadra Azzurra, pentru ca în minutul de prelungire al timpului oficial (92) jucătorul german al lui AC, Milan Schnellinger, să egaleze trimiţând partida în prelungiri. Dominând copios partida, cu Franz Beckenbauer jucând cu umărul dislocat (schimbările fiind epuizate), Germania de Vest modifică tabela prin Gerd Muller (minutul 94), ducându-şi echipa în avantaj, scor 2-1. Fundaşul Tarcisio Burgnich egalează (minutul 98), pentru ca Gigi Riva să ducă Italia la conducerea partidei (minutul 104). Acelaşi Gerd Muller egalează (minutul 110) pentru Germania de Vest. Fundaşul lui Internazionale Milano, Roberto Boninsegna, îl găseşte cu o pasă în centrul careului de 16 metri pe "diavolul milanez" Gianni Rivera, introdus în teren în locul lui Sandro Mazzola (minutul 46), şi înscrie (minutul 111) golul victoriei, ducând Italia în finala Mondialului din Mexic, după un meci nebun pentru istoria fotbalului. Epuizată după această semifinală, Squadra Azzurra pierde în faţa Braziliei galacticului Pele (scor final 4-1), potrivit https://bleacherreport.com/, https://www.espn.com/ şi https://forzaitalianfootball.com/. Adversari redutabili în campionat, Mazzola şi Rivera schimbau locurile la naţională, aducându-şi aportul comun pentru Squadra Azzurra. La ediţia Cupei Mondiale din 1974, găzduită de Germania de Vest, cei doi aveau să se regăsească în teren concomitent pentru naţionala Italiei. Căpitanul lui AC Milan avea să joace, în 19 iunie 1974, ultima sa partidă, disputată împotriva Argentinei (1-1), pentru Squadra Azzurra, pentru care a bifat 60 de prezenţe şi a marcat 14 goluri, potrivit https://williamhillnews.it/. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Gianni Rivera este al doilea cel mai bun mijlocaş marcator al Italiei, după Daniele De Rossi, şi al treilea din istoria fotbalului italian, fiind devansat de Adolfo Baloncieri şi De Rossi.

A pus ghetele în cui în 1979, lăsând moştenire fanilor rossonero o carieră impresionantă identificată timp de aproape două decenii cu istoria clubului AC Milan, împodobită de trofee, conform https://sempremilan.com/. În 658 de meciuri pentru "diavolul milanez" a marcat de 164 de ori, impresionând, deopotrivă, prin pasele decisive care au adus victorii şi trofee de neuitat pentru fanii care umpleau San Siro şi pentru a vedea jocul acestui extraordinar număr 10. În 12 din cele 19 stagiuni în tricoul rossonero a purtat banderola de căpitan. A obţinut două cupe ale campionilor europeni (1963 şi 1969), două cupe ale cupelor (1968, 1973), cupă intercontinentală (1969), trei titluri (1962, 1968, 1979), patru Coppa Italia (1967, 1972, 1973 e 1977), printre numeroase alte premii. A fost vicepreşedinte al clubului milanez timp de şapte sezoane.

La 12 martie 2012, Gianni Rivera a fost recompensat cu Premiul Preşedintelui UEFA 2011, în cadrul unei ceremonii desfăşurate pe stadionul San Siro din Milano, potrivit uefa.com. "Într-o perioadă în care fotbalul avea dificultăţi în a ocupa primele pagini ale ziarelor, Rivera a atras atenţia întregii lumi", a menţionat, în context, preşedintele UEFA Michel Platini. "Nu am cuvinte. Doresc să le mulţumesc tuturor preşedinţilor cu care am lucrat de-a lungul carierei şi, mai ales, foştilor mei coechipieri", a mulţumit cel care a fost supranumit "Il Bambino d'Oro". Nedespărţit de fenomenul căruia i-a expus strălucirea şi i-a dedicat viaţa, la 76 de ani, Gianni Rivera a obţinut, la 25 septembrie 2019, diploma de antrenor profesionist de fotbal, potrivit Gazzetta dello Sport, indică AFP. "Rivera a scris istoria fotbalului şi, cu toate acestea, a avut marea smerenie de a redeveni student. Şi studiind perfect, nu a ratat niciun curs", a declarat pentru Gazzetta dello Sport Renzo Ulivieri, preşedintele Sindicatului antrenorilor din Italia.

Pentru mulţi iubitori ai fotbalului din Peninsulă, Gianni Rivera, va rămâne unul dintre cei mari jucători, iar pentru unii dintre aceştia numele său va fi mereu asociat cu tricoul rossonero şi cu o parte semnificativă din istoria clubului AC Milan. Stabilirea celui mai mare fotbalist din istoria fiecărui club constituie o permanentă sarcină dificilă, dar în special pentru un club precum AC Milan, însă primul nume propus într-o asemenea dezbatere va fi, aproape întotdeauna, Gianni "Il Bambino d'Oro" Rivera. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Andreea Preda)

* Sursa foto din deschidere: sempremilan.com