După cel de-Al Doilea Război Mondial, guvernele aliate victorioase au înfiinţat primele tribunale penale internaţionale, care au urmărit oficialii politici şi autorităţii militare la nivel înalt pentru crime de război şi alte atrocităţi din timpul războiului.

Cele patru puteri aliate - Franţa, Marea Britanie, SUA şi URSS - au înfiinţat Tribunalul Militar Internaţional (International Military Tribunal - IMT) la Nürnberg, Germania, pentru a urmări şi pedepsi "principalii criminali de război din statele Axei Europene" (https://history.state.gov).

În august 1945, puterile aliate au semnat, prin urmare, Acordul de la Londra, care a instituit IMT. Ulterior, în sprijinul Acordului de la Londra s-au declarat mai multe state: Australia, Belgia, Cehoslovacia, Danemarca, Etiopia, Grecia, Haiti, Honduras, India, Luxemburg, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Panama, Paraguay, Polonia, Uruguay şi Iugoslavia.

Carta Tribunalului Militar Internaţional (sau Carta de la Nürnberg) a fost anexată la Acordul de la Londra din 1945 şi a prezentat organizarea, funcţiile şi jurisdicţia tribunalului. Carta de la Nürnberg prevedea, de asemenea, că IMT avea autoritatea de a judeca şi pedepsi persoanele care "au comis oricare dintre următoarele infracţiuni": crime împotriva păcii, crime de război şi crime împotriva umanităţii (https://history.state.gov).

Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat (International Military Tribunal for the Far East - IMTFE), cunoscut şi sub numele de Procesul de la Tokyo privind crimele de război, a fost creat la Tokyo (Japonia), în conformitate cu proclamaţia din 1946 a generalului american Douglas MacArthur, comandant suprem pentru Puterile Aliate din Japonia ocupată.

Spre deosebire de IMT, IMTFE nu a fost creat printr-un acord internaţional, dar a decurs din acordurile internaţionale privind judecarea criminalilor de război japonezi, arată sursa menţionată. În iulie 1945, China, Marea Britanie şi SUA au semnat Declaraţia de la Potsdam, în care cereau "predarea necondiţionată" a Japoniei.

Declaraţia de la Potsdam nu a fost semnată şi de către URSS, care i-a declarat război Japoniei mai târziu, starea de război intervenind în aceeaşi zi în care Statele Unite au desfăşurat cel de-al doilea atac nuclear asupra Japoniei, detonând a doua bombă atomică deasupra oraşului Nagasaki, 9 august 1945. Japonia s-a predat câteva zile mai târziu, pe 14 august 1945.

La Conferinţa de la Moscova, desfăşurată în decembrie 1945, URSS, Marea Britanie şi SUA (cu acordul Chinei) au convenit asupra unei structuri de bază pentru ocuparea Japoniei. Generalului MacArthur, în calitate de comandant suprem al Puterilor Aliate, i s-a acordat autoritatea de a "emite toate ordinele pentru punerea în aplicare a condiţiilor de predare, ocuparea şi controlul Japoniei şi toate directivele suplimentare la acestea" (https://history.state.gov).

În ianuarie 1946, acţionând în conformitate cu această autoritate, generalul MacArthur a emis o proclamaţie specială care a instituit IMTFE, la care a fost anexată Carta Tribunalului Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat. La fel ca şi Carta de la Nürnberg, Carta IMTFE stabilea organizarea, jurisdicţia şi funcţiile tribunalului.

Articolul 1 al Cartei IMTFE stabilea înfiinţarea Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul Orient pentru judecarea şi pedepsirea justă şi promptă a principalilor criminali de război din Extremul Orient (https://www.jus.uio.no).

Carta prevedea ca generalul MacArthur să numească judecători la IMTFE din ţările semnatare ale instrumentelor capitulării Japoniei: Australia, Canada, China, Franţa, India, Marea Britanie, Olanda, Filipine, URSS şi SUA. Fiecare dintre aceste state avea, de asemenea, o echipă de urmărire penală.

La fel ca în cazul IMT, IMTFE avea competenţa de a judeca oameni politici şi militari de rang înalt pentru crime împotriva păcii, crime de război şi crime împotriva umanităţii.

IMTFE avea, însă, jurisdicţie asupra crimelor care au avut loc pe o perioadă mai mare de timp, de la invazia japoneză din Manciuria din 1931 până la predarea Japoniei din 1945.

Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat a prezidat urmărirea penală a nouă înalţi lideri politici japonezi şi a optsprezece lideri militari.

Împăratul japonez Hirohito şi alţi membri ai familiei imperiale nu au fost inculpaţi. De fapt, puterile aliate i-au permis împăratului Hirohito să-şi păstreze poziţia la tron, deşi cu prerogative limitate (https://history.state.gov).

Procesul de la Tokyo privind crimele de război s-a desfăşurat din mai 1946 până în noiembrie 1948.

După procesele de la Nürnberg şi Tokyo privind crimele de război, au fost organizate procese suplimentare pentru judecarea persoanelor care nu erau de nivel înalt. Aceste procese, care au avut loc ulterior, nu au fost gestionate de tribunalele internaţionale, ci de instanţele interne sau de tribunalele operate de o singură putere aliată, cum ar fi comisiile militare.

În Japonia, mai multe procese suplimentare au avut loc în alte oraşe decât Tokyo.

Dintre cei optzeci de presupuşi criminali de război de clasă A, care erau reţinuţi în închisoarea Sugamo, după 1945, douăzeci şi opt au fost judecaţi de către IMTFE (http://www.cnd.org). Dintre inculpaţi doi au murit în timpul procesului din cauze naturale, iar unul nu a rezistat psihic procesului, fiind internat şi eliberat în 1948. Condamnările IMTFE pentru cei care au rămas şi au fost găsiţi vinovaţi de multiple capete de acuzare au cuprins pedepse cu moartea - 7 sentinţe, închisoare pe viaţă - 16 sentinţe, şi detenţii de câte 27 de ani - două sentinţe. (surse : https://history.state.gov; https://www.jus.uio.no; http://www.cnd.org) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Liviu-Ioan Tatu)

Sursa foto: virginialibrariesjournal.org