Începând cu secolul al XVII-lea, în cele două Ţări Române de la sud şi est de Carpaţi, au început să se aşeze bogate familii greceşti, fapt ce a declanşat nemulţumirea boierilor autohtoni. Grecii au pătruns ca oameni de încredere sau chiar în calitate de creditori ai voievozilor numiţi de turci. În primele decenii ale secolului al XVII-lea numărul lor a crescut graţie legăturilor pe care le aveau la Poartă şi competenţei lor în afacerile publice. Cele mai multe din aceste familii greceşti venite printre primele în Ţările Române s-au românizat (Cantacuzino, Catargi, Ruset, ş.a.) şi au jucat un rol însemnat în istoria politică a celor două ţări, arată lucrarea "O istorie a românilor" (Editura Meronia, 2007)

La sfârşitul secolului al XVII-lea, situaţia internaţională s-a schimbat substanţial. În 1683, expansiunea otomană în Europa a fost oprită definitiv la Viena. A început o nouă epocă pentru Imperiul otoman, care a intrat pe o pantă descendentă, iar cel Habsburgic pe un traseu de ascensine. Principele Transilvaniei, Mihai Apafi (1661-1690), a fost nevoit să accepte protecţia habsburgilor prin Tratatul de la Viena (6 iulie 1686). A pus, apoi, la dispoziţia acestora cetăţile şi oraşele Principatului, plătindu-le şi 700.000 de florini, prin Tratatul de la Blaj (6 noiembrie 1687). În decembrie 1691, prin Diploma Leopoldină, Transilvania a fost subordonată nemijlocit Imperiului Habsburgic. Poarta Otomană a recunoscut ocuparea Transilvaniei prin Tratatul de pace de la Karlowitz (5 februarie 1699).

Treptat, Ţările Române se vor regăsi prinse între graniţele a trei imperii, Habsburgic, la vest, Rus (în 1774, ruşii au cucerit teritoriul dintre Nistru şi Bug şi ajung în 1792, la Nistru) la est şi Imperiul Otoman, devenind obiect de dispută între acestea.

În timp ce Transilvania intrase sub dominaţia habsburgică, celelalte două Ţări Române au încercat să profite de slăbirea Porţii şi să se emancipeze de sub suzeranitatea acesteia. În Moldova, cărturarul Dimitrie Cantemir, domn (1710-1711), a încheiat o alianţă cu Rusia lui Petru cel Mare. Armatele ruso-moldovene au fost înfrânte, însă, la Stănileşti, pe Prut (11/22 iulie 1711). Dimitrie Cantemir s-a văzut silit să plece în Rusia, unde a şi murit în 1723. A fost consilier apropiat al ţarului şi a desfăşurat o importantă activitate ştiinţifică.

În Ţara Românească, domnii Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714) au purtat negocieri atât cu Viena, cât şi cu Rusia, pentru a obţine sprijin contra turcilor. Tratativele au ajuns să fie cunoscute de turci. După 25 de ani de domnie, Brâncoveanu a fost dus la Istanbul, închis şi torturat. La 15/26 august 1714, pentru că nu a vrut să renunţe la credinţa sa, i s-a tăiat capul. Au avut de îndurat aceeaşi moarte cei trei fii ai săi şi sfetnicul său Ianache Văcărescu.

În condiţiile ofensivei habsburgice şi ruseşti, turcii nu mai aveau încredere în principii aleşi din rândul boierilor locali atât în Ţara Românească cât şi în Moldova. Ei au trecut la un alt sistem, de compromis între autonomie şi administraţie directă, acela al numirii unor domni din rândul grecilor din Fanar (cartier al vechiului Constantinopol), care ajunseseră la rang de mari dragomani, sau din familii româneşti ''fanariotizate'' (alegerea domnilor de către boieri a fost definitiv abolită în 1730). Domnii au devenit astfel dregători ai Porţii, iar la numire au fost învestiţi ca atare.

Timp de peste un secol, istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti a fost marcată de instalarea şi evoluţia regimului fanariot, care până în 1821, a însemnat o reducere a autonomiei celor două Ţări Române şi o creştere masivă a obligaţiilor lor faţă de Poarta Otomană. Sub fanarioţi, Principatele au pierdut orice iniţiativă în politica externă. Domnii nu erau altceva decât funcţionari ai Porţii, numiţi şi revocaţi după bunul ei plac. Principatele nu mai aveau armate permanente, care fuseseră desfiinţate. Principii fanarioţi au pus în aplicare un amplu program de reforme, care, din domeniul fiscalităţii s-a extins în cel social, în sistemul administrativ şi judecătoresc, în învăţământ şi cultură.

S-a instaurat astfel, în 1711, în Moldova (începând cu Nicolae Mavrocordat) şi în 1716 în Ţara Românească, începând cu acelaşi Nicolae Mavrocordat, regimul fanariot. Până către jumătatea secolului al XVIII-lea, domnii din Principate au fost desemnaţi din trei clanuri familiale: Mavrocordat, Racoviţă şi Ghica, schimbaţi succesiv dintr-o ţară în alta.

Nicolae Mavrocordat s-a născut la 6 mai 1680, la Constantinopol, ca fiul al marelui om politic, diplomat şi cărturar Alexandru Mavrocordat "Exaporitul" (consilierul de taină al sultanului), dintr-un neam grecesc fruntaş şi înrudit, prin mama sa, Sultana cu vechea familie domnitoare a Bogdăneştilor din Moldova, potrivit lucrării "Istoria Românilor" (Vol. VI, Editura Enciclopedică, 2004).

Ocupând tronul Moldovei la 8/9 noiembrie 1711, Nicolae Mavrocordat a încheiat înţelegeri cu Devler Ghirai al II-lea, hanul Crimeii (1708-1713), pentru a preveni incursiunile prădalnice ale hoardelor tătare. Prin demersuri la Istanbul, principele a obţinut un firman de la sultanul Ahmed al II-lea, în vederea izgonirii polcurilor leşeşti rămase pe teritoriul moldav, încercând să-l determine pe Carol al XII-lea să se întoarcă în patria lui (1711-1712) dar fără succes.

Evoluţia precipitată a evenimentelor în sud-estul şi centrul continentului a determinat Poarta otomană să îl aducă pe Nicolae Mavrocordat în scaunul Ţării Româneşti (25 dec. 1715/5 ian. 1716-3/14 nov. 1716), în locul rămas vacant după înlăturarea lui Ştefan Cantacuzino. Timpul scurt cât a ocupat, la început, tronul de la Bucureşti, a fost marcat de puternice înfruntări între armatele austriece şi cele otomane, de victoriile Habsburgilor, ajunşi la hotarele de nord-vest ale Ţării Româneşti. Aceasta a sporit interesul unei mari părţi a boierimii din Oltenia şi Muntenia pentru a înlătura, cu ajutorul habsburgilor, stăpânirea otomană şi a instaura în fruntea ţării un voievod pământean.

Speriat de veştile despre sosirea la Bucureşti a unui regiment austriac, principele a părăsit Capitala, la 25 aug./5 sept. 1716, îndreptându-se spre Giurgiu. Dovedindu-se a fi o uneltire a boierilor, partizani ai austriecilor, susţinuţi de mitropolitul Antim, Nicolae Mavrocordat s-a întors la Bucureşti, cu sprijin otoman şi de la tătari. La 14/25 noiembrie 1716, un detaşament austriac condus de căpitanul Dettine von Povida, venind din Transilvania în mare secret, au pătruns prin surprindere în Curtea domnească din Bucureşti, obligându-l pe Nicolae Mavrocordat, împreună cu întreaga sa familie, să-l urmeze în prizonierat la Sibiu. Astfel, planurile Istanbulului de menţinere a Ţărilor Române în deplină ascultare cu ajutorul domniilor fanariote erau subminate sub impactul evenimentelor politico-militare.

Pe baza prevederilor păcii de la Passarovitz, Nicolae Mavrocordat a fost eliberat din prizonieratul de la Sibiu şi s-a întors la Bucureşti (13/24 septembrie 1718). În cei doi ani de prizonierat, domn al Ţării Româneşti a fost Ioan Mavrocordat, fratele său, care s-a reîntors la Adrianopol. În aceste împrejurări, Nicolae Mavrocordat a ocupat pentru a doua oară tronul Munteniei, într-una din cele mai îndelungate prezenţe în epocă - 11 ani şi jumătate (1/21 martie 1719-3/14 septembrie 1730), marcată de ostilitatea unora din marii lui demnitari.

Pentru a evita o altă capcană din partea boierimii pământene, Nicolae Mavrocordat s-a înconjurat îndeosebi cu dregători alogeni, greci din camarila sa, ei reprezentând 34%, cea mai ridicată prezenţă a unor demnitari străini în sfatul ţării, de-a lungul veacului fanariot.

Din cauza tensiunilor dintre Nicolae Mavrocordat şi boierimea autohtonă, în 1726, 12 fruntaşi ai celor care se socoteau asupriţi au părăsit ţara trecând în Moldova. Pe de altă parte, domnii din Moldova şi Ţara Românească au fost obligaţi să-l ajute pe hanul din Crimeea în aplanarea disputelor interne pentru putere. Obligaţiile faţă de turci şi tătari suportate de cele două ţări erau păgubitoare.

De numele principelui care a murit la 3/14 septembrie 1730, răpus de molima ciumei, a fost legată impresionanta ctitorie monastică de la Văcăreşti (începută în 1716 şi continuată între 1719-1722/1724; a fost demolată între 1984-1987), închinată Patriarhiei de la Ierusalim (1721) şi înzestrată cu tipografie, şcoală grecească şi cu o valoroasă bibliotecă. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Liviu-Ioan Tatu, editor online: Gabriela Badea)

* Explicaţie fotografie din deschidere: Expoziţie tematică sub genericul ''Bucureştiul medieval al familiei Mavrocordat'', organizată de Muzeul Municipiului Bucureşti, la Palatul Suţu.