Încheierea războiului rece a generat apariţia unui nou mediu internaţional, fiind nevoie de o reglementare în domeniul relaţiilor dintre statele care au aparţinut celor două blocuri.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă, adoptată la 21 noiembrie 1990, la Paris, de cele 35 de state participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa este un document reper pentru Europa în perioada post război rece, cât şi pentru organizaţia regională ca atare. Carta a oferit o perspectivă de actualizare pentru perioada post-război rece a versiunii Actului Final de la Helsinki din 1975, potrivit https://osce-network.net.

Semnarea Cartei de la Paris a fost momentul de instituţionalizare a procesului de la Helsinki şi a confirmat voinţa statelor participante ale CSCE pentru continuarea dialogului în vederea detensionării relaţiilor dintre foştii adversari chiar şi după încheierea războiului rece. Carta de la Paris a oferit o perspectivă nouă, nedivizată, inclusivă a unei Europe bazate pe valori occidentale, pe democraţie, stat de drept şi drepturile omului.

Foto: www.ipi.media

Documentul prevede, în corpul său, că în acest fel Europa se desparte de moştenirile trecutului şi anunţă momentul de încheiere al confruntării şi divizării continentului european. Cancelarul german Helmuth Kohl descria Carta de la Paris drept ''Magna Charta libertăţii'', iar secretarul de stat american James Baker vorbea despre această abordare a organizaţiei (CSCE) drept ''conştiinţa Europei''.

Iniţiativa organizării unei noi reuniuni, similare celei organizate la Hesinki în 1975, a aparţinut liderului sovietic Mihail Gorbaciov, cu prilejul susţinerii discursului său ''Casa Comună Europeană'', la Strasbourg, la 6 iulie 1989. Ca urmare a căderii zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, liderul sovietic a reluat, la 30 noiembrie 1989, iniţiativa de organizare a unui summit ''Helsinki II'', care să abordeze noua situaţie politică în Europa apărută după revoluţiile din Centrul şi Estul Europei şi în acord cu noua configuraţie statală în Europa. În discursul susţinut, anterior, la Strasbourg, Gorbaciov făcea apel la configurarea unui viitor pan-european, care să includă valori umane universale, securitate colectivă şi integrare economică. Liderul sovietic vedea CSCE drept un potenţial cadru în interiorul principalei structuri de securitate europeană, spre deosebire de predecesorii săi care priveau organizaţia regională critic prin lentilele drepturilor omului.

În discursul faimos dedicat reunificării Germaniei, susţinut la 28 noiembrie 1989, Helmut Kohl a întărit faptul că CSCE trebuie să rămână în centrul arhitecturii paneuropene.

Şi preşedintele francez Francois Mitterrand propunea configurarea unui nou sistem de securitate în Europa, depăşind diferenţele generate de războiul rece. La 31 decembrie 1989, înaltul demnitar francez avansa posibilitatea unei Confederaţii pentru Europa care să includă statele din centrul şi estul Europei, potrivit https://osce-network.net.

La 9 februarie 1990, preşedintele american George Bush a confirmat într-o scrisoare lui Helmut Kohl că Statele Unite vor o Germanie unificată în cadrul NATO.

De asemenea, liderii statelor NATO au avansat, în iulie 1990, posibilitatea transformării alianţei dintr-un pact militar într-o organizaţie politică şi CSCE să devină un actor mai important în viitorul Europei.

Au existat o serie de schimburi şi negocieri la nivel politic şi diplomatic între capitalele din estul şi vestul Europei şi între statele membre NATO pentru coagularea arhitecturii europene post-război rece, avansându-se diferite oportunităţi, mai ales ca urmare a unificării Germaniei. Demersurile pentru coagularea unui cadru de securitate european care să includă şi foştii adversarii au cunoscut valenţe diferite. La Paris, în 19-21 noiembrie 1990, liderii celor 35 de state ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa au adus şi elemente noi faţă de Acordul Unic European de la Helsinki din 1975 prin semnarea Cartei.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă a instituit Biroul pentru alegeri libere, care, ulterior, a devenit Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului în Varşovia, un Centru de prevenţie a conflictelor la Viena şi secretariatul organizaţiei la Viena. În 1992, a fost instituită funcţia de secretar general. S-a convenit, de asemenea, ca miniştrii de externe să se reunească, în format frecvent, pentru consultaţii politice.

Semnarea Cartei a reprezentat exprimarea, la nivel organizaţional, încheierii divizării Europei şi a deschis o perioadă de colaborare spre pace şi prosperitate. În preambulul documentului se specifică: ''Era confruntării şi a divizării Europei s-a încheiat. Declarăm că relaţiile noastre actuale vor fi fondate pe respect şi cooperare'', conform https://www.osce.org.

Carta a fost realizată pe principiile stipulate în Actul Final de la Helsinki, conform cărora fiecare stat membru îşi asumă: respectarea inviolabilităţii frontierelor, respectă neamestecul în chestiunile interne ale altor state şi respectă drepturile omului - drepturile fundamentale, libertatea de mişcare a persoanelor, a bunurilor şi a serviciilor, conform www.ambafrance.org.

Procesul a cunoscut o nouă etapă, prim amendarea în 1999, a Cartei pentru Securitate Europeană.

Participarea Statelor Unite ale Americii la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a impulsionat prin dialog găsirea soluţiilor pentru chestiuni politice şi de securitate care vizau Europa post-război rece. În acest context, s-a reuşit şi semnarea la 19 noiembrie 1990 a Tratatului privind Forţele Convenţionale în Europa (CFE), potrivit www.ambafrance.org.

În prezent, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa reuneşte 57 de state şi este un important cadru regional pentru promovarea democraţiei, respectării drepturilor omului şi promovării securităţii la nivel internaţional. AGERPRES/(Documentare - Liviu-Ioan Tatu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.osce.org