Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) a fost fondată în urmă cu 75 de ani ca succesoare a Comitetului internaţional pentru cooperare intelectuală al Societăţii Naţiunilor.

Instituţia a fost creată pentru a răspunde convingerilor ferme ale statelor distruse de două războaie mondiale în mai puţin de o generaţie. Acordurile politice şi economice nu erau suficiente pentru a construi o pace durabilă. Pacea trebuie să fie fundamentată pe solidaritatea morală şi intelectuală a umanităţii, evidenţiază principiile de la baza UNESCO.

În 1942, guvernele ţărilor europene, confruntate cu Germania nazistă şi cu aliaţii săi, s-au întâlnit la Conferinţa Miniştrilor aliaţi ai Educaţiei (CAME), conform www.unesco.org. Deşi al Doilea Război Mondial era departe de a se termina, aceste ţări căutau metode de reconstrucţie a sistemelor de educaţie odată cu restabilirea păcii. În scurt timp, proiectul a obţinut susţinere şi din partea altor guverne, printre care se afla şi cel al Statelor Unite ale Americii. În urma propunerii CAME, s-a convenit asupra organizării unei Conferinţe ONU pentru înfiinţarea unei organizaţii educaţionale şi culturale, la Londra, între 1 şi 16 noiembrie 1945. Evenimentul a reunit reprezentanţi din 44 de ţări, iar la finalul său, 37 de state au fondat Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie.

Constituţia UNESCO, semnată la 16 noiembrie 1945, a intrat în vigoare la 4 noiembrie 1946, după ce a fost ratificată de 20 de ţări: Australia, Brazilia, Canada, China, Cehoslovacia, Danemarca, Republica Dominicană, Egipt, Franţa, Grecia, India, Liban, Mexic, Noua Zeelandă, Norvegia, Arabia Saudită, Africa de Sud, Turcia, Regatul Unit şi Statele Unite. Prima sesiune a Conferinţei Generale a UNESCO a avut loc între 19 noiembrie şi 10 decembrie 1946 şi s-a bucurat de participarea reprezentanţilor a 30 de guverne cu drept de vot.

UNESCO are în vedere să construiască reţele între naţiuni pentru facilitarea unui anumit tip de solidaritate: mobilizarea pentru educaţie, astfel încât fiecare copil să aibă acces la educaţie de calitate ca drept fundamental al omului şi ca premisă obligatorie pentru dezvoltarea umană; construirea înţelegerii interculturale, prin protejarea patrimoniului şi susţinerea diversităţii culturale - UNESCO a creat ideea de Patrimoniu Mondial pentru protejarea obiectivelor cu o valoare universală inestimabilă; susţinerea cooperării ştiinţifice, spre exemplu, în segmente care vizează sistemele de avertizare de tsunami sau în privinţa acordurilor transfrontaliere de management, pentru consolidarea legăturilor între state şi societăţi; protejarea libertăţii de exprimare, o condiţie fundamentală a democraţiei, dezvoltării şi demnităţii umane.

În prezent, UNESCO are 193 de membri şi 11 membri asociaţi. Organizaţia este guvernată de Conferinţa Generală şi de Consiliul executiv. Secretariatul, condus de directorul general, implementează deciziile luate de cele două structuri.

Foto: (c) CHRISTOPHE PETIT TESSON/EPA

Directorul general al organizaţiei este Audrey Azoulay (Franţa), aleasă la cea de-a 39-a sesiune a Conferinţei generale a UNESCO, în locul Irinei Bokova (Bulgaria). Ea a preluat funcţia la 15 noiembrie 2017 pentru un mandat de patru ani. Directorul general formulează propuneri pentru măsurile luate de Conferinţa Generală şi de Consiliul executiv şi pregăteşte un proiect de program bienal, respectiv bugetul.

Directorul general Audrey Azoulay

Foto: (c) Gao Jing/Xinhua

Organizaţia are 53 de birouri regionale şi 199 de comisii naţionale, care îi facilitează mandatul global. Sediul central se află în Place de Fontenoy, Paris, într-o clădire inaugurată pe 3 noiembrie 1958.

Competenţele unice ale UNESCO în educaţie, ştiinţă, cultură, comunicare şi informaţii contribuie la îndeplinirea scopurilor trasate de comunitatea internaţională, ce includ Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. Misiunea UNESCO este să participe la construirea păcii, eradicarea sărăciei, dezvoltarea durabilă şi dialogul intercultural. Organizaţia se concentrează, în special, pe două priorităţi globale: Africa şi Egalitatea de gen.

Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural, adoptată în 1972, a condus la crearea Listei Patrimoniului Mondial, în 1976, care în prezent include 1.121 de obiective din 167 de ţări (iulie 2019). Dintre acestea, în România se află Rezervaţia Delta Dunării, biserici din Moldova, Mănăstirea Horezu, satele cu biserici fortificate din Transilvania (19), cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Centrul istoric al Sighişoarei, biserici din lemn din Maramureş. Convenţia pentru protejarea Patrimoniului cultural imaterial, adoptată în 2003, creează o platformă internaţională pentru asigurarea respectului reciproc pentru comunităţile păstrătoare de patrimoniu cultural viu şi pentru atragerea atenţiei asupra importanţei pe care acestea o poartă. Lista reprezentativă a Patrimoniului cultural imaterial al umanităţii cuprinde şi elemente româneşti: obiceiul căluşului (din 2008), doina (din 2009), meşteşugul ceramicii de Horezu (din 2012) şi colindatul în ceată bărbătească, la Crăciun, în România şi în Republica Moldova (din 2013).

În prezent, în structura UNESCO funcţionează: centre şi institute de educaţie (UNESCO International Institute for Educational Planning IIEP, Paris - Franţa şi Buenos Aires - Argentina); UNESCO International Bureau of Education IBE, Geneva - Elveţia; UNESCO Institute for Lifelong Learning UIL, Hamburg - Germania; UNESCO Institute for Information Technologies in Education IITE, Moscova (Federaţia Rusă); UNESCO International Institute for Capacity-Building in Africa IICBA, Addis Ababa - Etiopia; UNESCO International Institute for Higher Education, America Latină şi Caraibe IESALC, Caracas - Venezuela; UNESCO International Centre for Technical and Vocational Education and Training UNEVOC, Bonn - Germania; centre şi institute de ştiinţă (UNESCO-IHE Institute for Water Education, Delft - Olanda; International Centre for Theoretical Physics ICTP, Trieste - Italia), institutul de statistică UIS, Montreal - Canada. Sub auspiciile UNESCO intră alte zeci de institute şi centre internaţionale şi regionale.

Comisiile Naţionale pentru UNESCO sunt organisme naţionale de cooperare, parte integrantă din arhitectura construcţiei UNESCO. Acestea sunt constituite de guvernele ţărilor membre, în acord cu articolul VII al Constituţiei UNESCO şi au scopul de a face legătura între grupurile naţionale guvernamentale şi nonguvernamentale şi Programele UNESCO. Comisia Naţională a României pentru UNESCO a fost înfiinţată în 1956 şi reorganizată prin HG nr. 624, în august 1995.

Bugetul bianual al UNESCO este finanţat prin contribuţiile statelor membre. UNESCO beneficiază şi de o substanţială finanţare extra-bugetară. AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache; editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Alexandru Cojocaru)