Petrache Poenaru, inginer, pedagog şi inventator, s-a născut la 10 ianuarie 1799, în localitatea Beneşti, judeţul Vâlcea, conform lucrării "Membrii Academiei Române/1866-2003" (Editura Enciclopedică/ Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

Fiul Smarandei (n. Otetelişanu) şi al vtori-vistiernicului Constantin Poenaru, Petrache Poenaru face parte dintr-o familie de mici boieri scăpătaţi, dar cu obârşie veche, ce merge până în veacul al XVI-lea. Copil precoce, a fost trimis să înveţe, mai întâi, la un dascăl grec. În 1809, a fost trimis la unchiul său, inginerul Iordache I. Otetelişanu, şi în 1812 a intrat, ca bursier la şcoala ce funcţiona în clădirea fostei mănăstiri Obedeanu din Craiova, notează lucrarea "Dicţionarul general al literaturii române" (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006).

A fost copist o vreme în cancelaria din Craiova a Episcopiei Râmnicului. În 1819, a fost primit la şcoala domnească de la "Sf. Sava" unde l-a avut ca dascăl pe Gheorghe Lazăr, întemeietorul şcolii în limba română. Pentru o scurtă perioadă de timp, Petrache Poenaru a fost profesor la "Sf. Sava" unde a predat limba greacă. Concomitent, a urmat şi cursurile Academiei greceşti de la Schitu Măgureanu.

În timpul revoluţiei din 1821, a fost secretar al lui Tudor Vladimirescu şi om de legătură între acesta şi Gheorghe Lazăr. Aflat la Braşov, cu o misiune încredinţată de Tudor Vladimirescu, Petrache Poenaru a aflat de uciderea acestuia, fapt care l-a determinat să meargă la Sibiu. Cu ajutorul rudelor sale, în 1822 a ajuns la Viena, iar în 1824 a reuşit să obţină o bursă de patru ani pentru a se specializa în Franţa, la Şcoala Politehnică, în matematicile teoretice şi practice. Între timp, a devenit un bun cunoscător de limbă franceză şi latină, italiană şi germană.

La Paris a urmat începând din 1826, cursuri de inginerie, mineralogie şi geologie. A luat parte la realizarea unei hărţi generale a Franţei fapt care i-a adus un certificat despre munca depusă. Având foarte mult de scris şi pentru că purta mereu la el sticluţa cu cerneală, Petrache Poenaru a simţit că trebuie să facă ceva în privinţa aceasta. Astfel, a inventat un ''condei portăreţ, fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală'', precursorul stiloului de astăzi, pentru care, în mai 1827, i-a fost acordat un brevet.

Petrache Poenaru a făcut călătorii de studii, între 1829-1831, observând şi lucrând în marile uzine metalurgice şi fabricile de textile din Franţa, şi s-a specializat în industria minieră şi metalurgică în Marea Britanie.

La întoarcerea în ţară, a fost numit profesor de fizică şi geometrie, dar şi director al Colegiului ''Sf. Sava'' (1832). A fost inspector şi director al Eforiei Şcoalelor Naţionale (1832-1848), calitate în care a avut o reală contribuţie la organizarea învăţământului naţional de la oraşe şi sate (a susţinut înfiinţarea de şcoli primare în care să se predea după metoda lancasteriană), conform lucrării ''Membrii Academiei Române/1866-2003'' (Editura Enciclopedică/ Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

În 1832, folosind şi experienţa sa apuseană, a redactat un regulament al şcolilor, care reprezintă cea dintâi încercare de organizare a învăţământului în Ţara Românească. Pentru strădania sa neobosită a fost recompensat în câteva rânduri, fiind făcut mare comis (1834), mare clucer (1841), agă (1851), consemnează lucrarea "Dicţionarul general al literaturii române" (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006).

Totodată a fost însărcinat şi cu alte funcţii administrative pe care le-a îndeplinit paralel cu aceea din cadrul Eforiei: şef de masă la Marea Postelnicie, atunci Ministerul de Externe al ţării (1836-1848), director la Logofeţia treburilor bisericeşti (1843-1848), cap de secţie la Secretariatul Statului (1850-1854), membru în Comisia Tehnică a Lucrărilor Publice (1850-1859). A fost numit la Logofeţia Dreptăţii ''pentru lucrarea hârtiilor în limba franceză'' (ianuarie-martie 1854). A trecut, apoi, la Comisia Documentală ''pentru regularea şi înscrierea documentelor mănăstireşti'' (3 martie 1854-31 octombrie 1855). A fost adus din nou cap de secţie la Ministerul Trebilor Dinafară, unde a fost numit director (15 februarie 1856-10 iulie 1858). În 1848, Petrache Poenaru, care fusese membru şi în Comisia pentru eliberarea robilor ţigani, a fost arestat. În 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit în Consiliul de Stat.

A desfăşurat o intensă activitate culturală: a contribuit la înfiinţarea Societăţii Filarmonice (1833) şi la deschiderea şcolii dramatice din Bucureşti; a iniţiat crearea Societăţii Agronomice şi a Şcolii de Agricultură de la Pantelimon; s-a numărat printre întemeietorii Grădinii Botanice şi ai Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti. În 1845 făcea parte din Asociaţia Literară, în 1855 lucra, împreună cu alţii, la proiectul de ortografie cu litere latine.

În 1861, Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) l-a desemnat membru de onoare. A fost vicepreşedinte şi, apoi, preşedinte al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român.

În şedinţa din 10 septembrie 1870, Petrache Poenaru a fost ales membru titular al Societăţii Academice Române. A susţinut un discurs de recepţie despre Gheorghe Lazăr - "Giorgiu Lazăr şi şcoala română", o schiţă biografică alcătuită cu admiraţie şi pietate pentru marele său înaintaş.

Discipol destoinic al lui Gheorghe Lazăr, Petrache Poenaru s-a devotat de-a lungul întregii vieţi învăţământului românesc. În calitatea sa de director al Eforiei Şcoalelor (1832-1848), s-a străduit să facă din şcoală o instituţie de stat cu caracter permanent, în care limba de predare să nu fie greaca şi franceza, ci româna. În virtutea convingerilor sale iluministe, nutrea credinţa că numai reformele culturale ar putea contribui la îmbunătăţirea stării morale şi materiale a poporului. Preocuparea pentru situaţia învăţământului românesc se reflecta şi în cuvântările pe care le ţinea cu prilejul festivităţilor şcolare. Aceste discursuri, însufleţite de simţăminte şi elanuri nobile, au o elocvenţă caldă şi convingătoare.

S-a remarcat ca un publicist activ: a editat, împreună cu Florian Aaron şi Simion Marcovici, foaia ''Muzeului Naţional'' (1836-1838), a scos cea dintâi publicaţie gratuită şi oficială destinată mediului rural - ''Învăţătorul Satului'' (1843), a colaborat la presa vremii (''Curierul Românesc'', ''Foaie pentru Minte, Inimă şi Literatură'', ''Gazeta Teatrului Naţional'', ''Muzeul Naţional'', ''Trompeta Carpaţilor'', ''Vestitorul Românesc''), în care a publicat discursuri privitoare la însemnătatea învăţământului în limba română, sfaturi pentru lucrarea pământului, reunite ulterior sub titlul ''Învăţături pentru prăsirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătasă adunate şi întocmite pe clima Ţării Româneşti'' (1849), dar şi proză de factură didactică (''Bogăţia muncitorului sau tainele lui Moş Stan'', ''Datoriile preotului'', ''Despre şcoalele normale, ''Lenevirea'' ş.a.). A întocmit manuale şcolare, contribuind la formarea terminologiei matematice în limba română; a publicat cele dintâi manuale de geometrie şi de algebră (''Elemente de geometrie'' după Legendre, 1837; ''Elemente de algebră'' după Appeltauer, 1841); împreună cu Florian Aaron şi G. Hill, a întocmit un ''Vocabular franţezo-românesc'' (2 vol., 1840-1841), conform lucrării ''Membrii Academiei Române/1866-2003'' (Editura Enciclopedică/ Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

Petrache Poenaru a murit la 2 octombrie 1875, la Bucureşti, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Liviu Tatu, editor online: Andreea Preda)