Dmitri Dimitrievici Şostakovici s-a născut la Sankt Petersburg, la 5 septembrie 1906, într-o familie de muzicieni, de origine siberiană, tatăl având ascendenţă poloneză.

La 13 ani, a intrat la Conservatorul din oraşul natal, unde a studiat pianul şi compoziţia. În timpul studiilor, a scris primele lucrări, printre care "Dansuri fantastice pentru pian" (1922) şi "Simfonie" (1925). A fost numit profesor de instrumentaţie (1937), apoi de compoziţie (1939), la acelaşi Conservator.

În 1943, s-a mutat la Moscova, unde a predat la Conservator, continuându-şi totodată activitatea de creaţie. În 1927, guvernul sovietic îi comandase o simfonie, a II-a, pentru aniversarea revoluţiei din octombrie. Acesta a fost începutul unei stranii cariere de compozitor "oficial", marcată de alternări între consacrări şi căderi. După câţiva ani de succes, ziarul "Pravda" denunţa violent, la 26 ianuarie 1936, "haosul în loc de muzică" care era, în opinia autorităţilor, opera "Lady Macbeth din Mţensk", chiar dacă era inspirată de lucrarea omonimă a unui mare clasic rus, Nicolai Leskov (1865).

Compozitorul a reintrat în graţiile puterii cu "Simfonia a V-a" (1937) şi, în continuare, a primit de două ori premiul "Stalin": pentru "Cvintetul cu pian" (1940) şi pentru "Simfonia a VII-a" (1941). Dar, în 1948, celebrul raport "Jdanov", care definea estetica "realismului socialist", avea să-l lovească din nou pe Şostakovici şi noua simfonie a sa, scrisă în 1945.

Reconsacrat cu "Cântarea pădurilor" (1949), muzicianul avea să intre din nou în vizor în 1962, atunci când în "Simfonia a XIII-a" ataca, prin intermediul unor poeme de Evtuşenko, toate calamităţile, care se abătuseră asupra societăţii sovietice o dată cu stalinismul. După câteva modificări aduse textelor, această simfonie a putut fi interpretată din nou în Rusia şi, de atunci, compozitorul pare să fi putut crea mai liber.

Esenţialul creaţiei sale se compune din: 15 simfonii; 15 cvartete de coarde; şase concerte); trei opere; o operetă; trei balete; numeroase lucrări pentru orchestră sau ansamblu mic, multiple muzici de scenă şi de film; un oratoriu; cantate; numeroase lucrări de muzică de cameră şi pentru pian solo.

În cursul ultimilor ani ai existenţei, producţia compozitorului a fost dominată de o reîntoarcere către muzica vocală: "Simfonia a XIII-a", care fusese precedată de un ciclu de cinci melodii pline de ironie, "Satirii" (1960), pe poeme de Saşa Ciorni, urmată de "Simfonia a XIV-a" (1969). Ultima simfonie, a XV-a (1971), a fost pur instrumentală.

Artistul a murit la 9 august 1975, după ce terminase cel de-al 147-lea opus al său, o "Sonată pentru violă şi pian". (sursă: "Dicţionar de mari muzicieni", Ed. Universul Enciclopedic, Buc. 2006) AGERPRES/(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)