În Franţa, ascensiunea Prusiei a dominat politica internă şi externă după 1866. Chiar dacă mai avea încă un cuvânt de spus, starea de fapt a acesteia prevestea o apropiată prăbuşire. De cealaltă parte, victoria Prusiei de la Sadova (1866) a grăbit sfârşitul dominaţiei austriece din cadrul Confederaţiei germane. Prin Otto von Bismarck, ce ducea o abilă politică diplomatică, statul prusac şi-a asigurat supremaţia în cadrul Federaţiei statelor din nordul ţării. Astfel, s-au încheiat o serie de tratate care, în eventualitatea unui conflict militar european, urma să-i asigure Prusiei sprijinul regiunilor situate în centrul şi sudul Germaniei: Bavaria, Wurtenberg, Baden şi Hessen. Doar printr-un război comun al tuturor statelor germane, îndreptat împotriva Franţei, se garanta unificarea acestora, vis rămas neîmplinit încă de la pacea westfalică, potrivit http://diam.uab.ro/.

Împăratul Napoleon al III-lea a încercat să depăşească umilinţa provocată de înfrângerea din Mexic şi de victoria unilaterală a lui Bismarck asupra Austriei cerând "reparaţii" în vestul Germaniei, în Luxemburg şi chiar în Belgia. A fost constrâns să facă anumite concesii pe plan intern ca să poată atrage sprijin pentru politicile sale externe activiste. Cancelarul prusac, însă, a încurajat în secret cererile francezilor referitoare la Luxemburg în 1867, expunându-le odată cu revolta publică inevitabilă. A căzut la învoială cu ţarul în martie 1868, asigurându-se că ruşii aveau să ţină sub control Austro-Ungaria. În martie-aprilie 1869, Bismarck a exploatat controversa internaţională generată de încercările francezilor de a prelua anumite părţi din sistemul feroviar belgian. În acelaşi an, Prusia a sprijinit candidatura unui Hohenzollern la tronul Spaniei. Aceasta a fost contestată vehement de Franţa. Ministrul de externe, ducele de Gramont, a jurat că Franţa nu-i va permite niciodată lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen să preia "tronul lui Carol al V-lea", o trimitere directă la încercuirea dură a Franţei de către habsburgi în secolul al XVI-lea.

Napoleon al III-lea a decis să prevină pericolul perceput înfruntând Prusia. Guvernul, după cum recunoştea deschis prim-ministrul Emile Ollivier, spera să se folosească de criză pentru a-şi atinge scopurile interne. În 13 iulie 1870, Bismarck lua parte la un dineu organizat la Ministerul de Externe. Împreună cu el se aflau Albrecht Roon, ministrul de război al Prusiei şi von Moltke, şeful Statului Major al Armatei. În aceeaşi zi a sosit telegrama lui Wilhelm I, aflat în concediu la băile de la Ems. "Depeşa de la Ems", trunchiată şi dată publicităţii de către Bismarck, a declanşat conflictul dintre cele două ţări. Astfel, la 19 iulie 1870, Napoleon al III-lea a declarat război Prusiei, potrivit http://diam.uab.ro/.

Germanii şi-au grupat strict forţele în trei armate masate între Mosela şi Rin însă francezii şi le-au împrăştiat pe ale lor pe toată graniţa franco-germană, de la Mosela până la Basel. La 2 şi 3 august 1870, germanii au învins armata franceză condusă de MacMahon, la Wissemburg. Trupele înfrânte s-au retras prin defileul Saverne şi s-au îndreptat spre tabăra de Châlons pentru refacere. Grosul armatei, încă intact, a fost pus sub ordinele mareşalului Bazaine, şi a fost concentrat în jurul fortăreţei Metz. Între 12-18 august, s-au desfăşurat la Borny, Gravelotte, Saint-Privat, Rezonville seria de mari bătălii din raza Metzului, care au avut drept rezultat închiderea armatei franceze în fortăreaţă, orice manevră de anvergură devenind imposibilă. Împăratul ar fi trebuit să se întoarcă cu restul armatei la Paris, însă s-a încercat o manevră aventuroasă în direcţia nord. Manevra, care nu a fost rapidă şi nici secretă, a dus la capitularea de la Sedan din 2 septembrie. Împăratul şi 100.000 dintre oamenii săi au fost capturaţi. Când veştile despre înfrângerea suferită de francezi la Sedan au început să circule, ajungând la Paris, au declanşat aici o revoluţie însângerată. Napoleon a fost detronat şi un guvern provizoriu de apărare naţională a fost înfiinţat sub conducerea generalului Trochu, Leon Gambetta şi Jules Favre, notează lucrarea "Istoria Franţei" (Jacques Madaule, Editura Politică, 1973).

Parisul a fost înconjurat de trupele germane la 19 septembrie, începând un asediu istovitor. Nicio măsură de prevedere nu fusese luată pentru aprovizionarea capitalei în caz de asediu. Dacă locuitorii din cartierele bogate din vest şi-au părăsit locuinţele, în schimb restul oraşului şi localităţile cele mai apropiate din jurul lui erau pline de refugiaţi. Pentru apărarea sa, Parisul dispunea de centura forturilor, construită în urma alarmei din 1840 şi care era dotată cu turnuri de marină. Garnizoana număra aproape 75.000 de oameni din trupele regulate şi 343.000 de membri ai gărzilor naţionale. La 9 octombrie, Gambetta a scăpat din Parisul asediat, în vederea organizării rezistenţei în provincie. A prezidat "delegaţia de la Tours", noul guvern, şi a improvizat armate ce trebuiau să-şi conjuge operaţiile cu cele ale garnizoanei din Paris pentru deblocarea capitalei. La 4 noiembrie, guvernul decretează înrolarea în masă a gărzii mobile şi a celei naţionale. Cu aproape 660.000 de oameni, situaţia germanilor ar fi fost într-adevăr grea, dacă Gambetta şi-ar fi încredinţat armatele unor comandanţi demni de ele şi dacă nu ar fost în mod perfid trădat de colegii de la Paris.

Prima armată a Loarei, sub comanda lui Aurelle de Paladines, a obţinut o victorie la Coulmiers la 5 noiembrie, reocupând Orleans-ul. Parizienii au încercat şi ei o ieşire în direcţia Champigny, însă după trei zile de luptă (30 noiembrie-2 decembrie), armata Loarei a trebuit să bată în retragere spre Mans. Dinspre nord a venit armata comandată de Faidherbe. Învingător la Bapaume, la 3 ianuarie, acesta a fost bătut la Saint-Quentin, la 19 ianuarie. Armata din est, pusă sub ordinele lui Borubaki, trebuia să-şi conjuge operaţiile cu apărarea Belfortului. Victorioasă la Villersexel la 9 ianuarie 1871, ea nu a reuşit să forţeze la Hericourt, liniile de asediu ale Belfortului, fiind respinsă pe teritoriul elveţian. O ultimă ieşire a fost încercată în direcţia Montretout şi Buzenval, la 19 ianuarie, care a eşuat la fel ca celelalte. ("Istoria Franţei", Jacques Madaule, Editura Politică, 1973).

În aceeaşi zi, negocierile au fost reluate, la Versalilles, între Bismarck şi Jules Favre. La 28 ianuarie 1871, după un asediu ce a durat patru luni şi 12 zile, a fost semnat armistiţiul. La scurt timp, la 26 februarie, s-au semnat la Versailles, preliminariile Tratatului de pace. Cele 18 articole statuau: Franţa pierdea Alsacia şi Lorena, era obligată la plata unei despăgubiri de 5 milioane de franci aur, o parte din teritoriul Franţei urma să fie ocupat de trupe germane, retragerea lor era condiţionată de ritmul de plată a datoriilor de război.

Anterior, Otto von Bismarck reuşise, după lungi negocieri cu statele din Sud (Bavaria şi Wurttemberg), care au fost extrem de spinoase cu Bavaria, să proclame, la 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor din Palatul Versailles al lui Louis al XIV-lea, Imperiul german în frunte cu împăratul Wilhelm. Alsacia, exceptând teritoriul Belfort, şi o mare parte din Lorena au fost anexate la Germania. Prin această ceremonie, Confederaţia Statelor Nord-Germane a fost transformată în Imperiul German ("Kaiserreich", 1871-1918).

Printre condiţiile armistiţiului figura alegerea unei Adunări naţionale care trebuia să ratifice condiţiile de la Versailles şi să definească viitorul regim politic al Franţei. Adunarea naţională s-a întrunit la 12 februarie, la Bordeaux. Orleanistul Adolphe Thiers, trecut de partea republicii, dar partizan al păcii, a determinat alegerea la preşedinţie a lui Jules Grevy, un republican adversar al lui Gambetta. La 17 februarie, Thiers a fost ales şeful puterii executive a Republicii Franceze. La 1 martie, Adunarea Naţională a Franţei a acceptat acordul preliminar de pace, acesta fiind întocmit ulterior ca Tratatul de la Frankfurt, ratificat la 21 mai 1871.

Votul parlamentar pentru pace a provocat revolta reprezentanţilor poporului, care au proclamat, la 18 martie 1871, Comuna. La această dată a avut loc transferul puterii politice din mâinile guvernanţilor burghezi în mâna reprezentanţilor poporului. Guvernul a fugit din capitală iar poporul şi reprezentanţii săi au ocupat principalele sedii politice şi administrative. Un război civil a fost declanşat la 4 aprilie între Comună şi guvernul Thiers de la Versailles. Parisul a fost bombardat cu obuze de artilerie. Populaţia pariziană se afla într-o poziţie extrem de dificilă, după mai multe zile de conflict, comunarzii se ţineau pe poziţii, iar trupele de la Versailles nu erau capabile să întreprindă un atac decisiv. La 21 mai 1871, poarta de intrare în Paris, Point du Jur, rămasă fără pază suficientă, a reprezentat locul de pătrundere a trupelor lui Thiers. Parisul fusese invadat, dar nu ocupat. La 28 mai, Comuna din Paris a fost înfrântă de armata guvernamentală cu sprijinul Prusiei.

Principala provocare strategică după 1871 a Franţei a fost Germania. Politica internă a Franţei a fost dominată de problema recuperării Alsaciei şi a Lorenei sau, cel puţin, a restabilirii locului de drept al Franţei în sistemul de state european.

Războiul franco-prusac a avut şi alte consecinţe pe termen lung. Statele Papale, nemaifiind protejate de Napoleon al III-lea, au fost anexate de către Italia, ceea ce a dus, ulterior, la unificarea sa. În Europa de Est şi Sud-Est, colapsul Franţei a generat o reconfigurare geopolitică majoră. Prim-ministrul austro-ungar, Beust, renunţând la Germania, a decis să ceară ajutorul lui Bismarck împotriva Rusiei pe plan extern şi a revoluţiei pe plan intern. De asemenea, a încercat să creeze o "Europă Centrală" ("Mitteleuropa"), cât mai unită, pentru a compensa pierderea sprijinului francez în faţa Sankt-Petersburgului. Aceste urmări ale războiului franco-prusac au fost părţi în lanţul de evenimente, care a dus la declanşarea Primului Război Mondial. AGERPRES/(Documentare- Irina Andreea Cristea, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Gabriela Badea)