Problematica aderării României la Organizaţia Naţiunilor Unite a reprezentat un obiectiv important de politică externă imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

Efortul depus de România şi Armata Română pentru câştigarea războiului şi înfrângerea Germaniei naziste a reprezentat un argument solid pentru aprecierea internaţională în cancelariile lumii a statului român.

În ianuarie 1945, într-un discurs susţinut în Camera Comunelor, deputatul laburist I. Thomas cerea: ''De vreme ce România este a patra ţară cu efective pe frontul împotriva Germaniei, ar fi cazul de a propune să i se acorde statut de cobeligeranţă''. Însă, României i-au fost impuse condiţii grele, politice şi economice, atât prin Convenţia de la Moscova din septembrie 1944 cât şi prin prevederi ale Tratatului de Pace semnat în 10 februarie 1947, potrivit lucrării ''Istoria Militară a Românilor'' (Editura Militară, Bucureşti, 1992).

În perioada de după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, statul român s-a angajat într-o luptă diplomatică consistentă pentru afirmarea pe plan internaţional şi pentru apartenenţa la cea mai importantă organizaţie postbelică destinată prezervării păcii şi securităţii internaţionale - Organizaţia Naţiunilor Unite.

Intenţia aderării României la ONU a fost formulată la scurt timp de la configurarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Un prim moment important în acest sens a fost reprezentat de avansarea declaraţiei din data de 13 august 1946, cu prilejul Conferinţei de pace de la Paris, de către ministrul afacerilor străine de la acel moment, Gheorghe Tătărescu, conform volumului ''România la Sfârşitul Războiului Rece'' (Mihail Dobre, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2011). ''România înţelege să aducă fără întârziere adeziunea ei totală la principiile Cartei Naţiunilor Unite, principii pe care le-a şi tradus în fapt'', potrivit declaraţiei enunţate de oficialul român.

Nerecunoaşterea statutului de ţară cobeligerantă a influenţat parcursul postbelic al României, inclusiv în ce priveşte aderarea la ONU. Acest demers reflecta în fapt oglindirea statutului de fost membru al Societăţii Naţiunilor.

Anul 1947 a reprezentat traducerea în fapt a dorinţei de aderare la ONU. Guvernul român a avansat mai multe propuneri, prima fiind semnată de Gheorghe Tătărescu la 9 iulie 1947, chiar înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de Pace. Ulterior, au fost avansate cereri către secretarul general al ONU la 12 octombrie şi 9 noiembrie 1948 prin scrisorile ministrului de externe de la acea vreme Ana Pauker.

La 25 septembrie 1954, şeful diplomaţiei române de la acel moment, Simion Bughici, a trimis printr-o cablogramă intenţia României de aderare la Organizaţia Naţiunilor Unite. Opoziţia SUA sau a aliaţilor săi exprimată prin veto a blocat accesul României. Acest lucru s-a datorat în principal situaţiei apărute la nivel mondial prin coagularea celor doi poli de putere, Statele Unite şi Uniunea Sovietică.

Aderarea a fost facilitată, în cele din urmă, tocmai de starea de detensionare dintre cele două superputeri, când grupuri de state respinse anterior de cei doi adversari au primit acceptul aderării la Organizaţia Naţiunilor Unite. Au avut loc dezbateri aprinse pe marginea acestei chestiuni, discuţiile desfăşurându-se în cadrul celei de-a zecea sesiuni a Adunării Generale a ONU (20 septembrie - 20 decembrie 1955) şi oferind la final posibilitatea adoptării comune a cererilor de aderare exprimate de mai multe state, respectiv 16.

România a fost admisă în ONU, la 14 decembrie 1955. La acel moment, componenţa Consiliului de Securitate reunea Belgia, Brazilia, China-Taiwan, Franţa, Iran, Noua Zeelandă, Peru, Turcia, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. În ce priveşte votul acordat României, reprezentanţii a două state s-au abţinut (SUA şi China) şi restul statelor au votat favorabil, fără să existe vreun vot împotrivă. În ce priveşte votul asupra rezoluţiei colective care exprima aderarea celor 16 membri, votul a fost exprimat astfel: 8 voturi pentru şi 3 voturi împotrivă (China-Taiwan, Belgia şi SUA).

În aceeaşi zi, Adunarea Generală a ONU a aprobat cu 49 de voturi favorabile, 2 împotrivă (China-Taiwan şi Cuba) şi 5 abţineri (Olanda, Filipine, SUA, Republica Dominicană şi Grecia) primirea României în Organizaţia Naţiunilor Unite, iar rezoluţia în ansamblu a fost votată în unanimitate, conform portalului www.iiccmer.ro.

Ministrul român al afacerilor externe, Corneliu Mănescu, a fost ales în toamna anului 1967 drept cel de-al 22-lea preşedinte al Adunării Generale a Naţiunilor Unite, fiind primul lider din blocul socialist care a deţinut această funcţie, indică volumul ''România la Sfârşitul Războiului Rece''. Alegerea ministrului român al afacerilor externe în această funcţie înaltă în cadrul sistemului ONU a reprezentat recunoaşterea contribuţiei României de până la acel moment pe scena relaţiilor internaţionale în slujba păcii şi securităţii. AGERPRES/(Documentare - Liviu-Ioan Tatu, editor: Irina Andreea Cristea)