La 7 mai 1775, în urma unei convenţii turco-austriece, Poarta a cedat Imperiului habsburgic Bucovina, în ciuda protestelor vehemente ale Moldovei. Bucovina s-a aflat sub administrarea militară până în 1786, apoi din 1790 a fost alipită Galiţiei, potrivit lucrării "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Urcarea pe tron a Ecaterinei a II-a (1762), apropierea de Prusia până la semnarea unei alianţe în 1764, cu obiective precise faţă de Imperiul otoman şi Polonia, amestecul rusesc în treburile interne ale Poloniei, victoriile militare ale armatelor ruseşti în războiul cu Poarta otomană, izbucnit în 1768, agitaţiile provocate de ajungerea ruşilor la Dunăre (1769), dorinţa Rusiei de a anexa Principatele Române, cât şi alte situaţii ce rupeau echilibrul diplomatic stabilit în virtutea tratatelor anterioare, au exercitat o puternică influenţă asupra politicii orientale austriece.

Instituirea administraţiei habsburgice în Bucovina a fost posibilă în contextul politico-militar creat de războiul ruso-turc din anii 1768-1774, care a deschis o nouă etapă în evoluţia relaţiilor politice internaţionale, în estul şi sud-estul european, dominată de chestiunea poloneză şi de cea orientală, notează lucrarea "Suceava - Anuarul Muzeului Bucovinei" (Editura Glasul Bucovinei, 1993).

În urma întrevederilor dintre Iosif al II-lea şi Friedrich al II-lea de la Neisse (august 1769) şi Neustadt (septembrie 1770), Imperiul habsburgic a ajuns la o apropiere de Prusia, spre a limita avantajele Rusiei. Flancul oriental al Imperiului habsburgic era ameninţat, fiindu-i blocate şi posibilităţile de avans spre gurile Dunării, de preocuparea rusă de a se instala în Principatele Române, fie prin anexare, fie prin transformarea lor într-un stat independent sub protectorat ţarist. Imperiul habsburgic se simţea vizat şi de contactul direct al Rusiei, cu slavii de sud şi cu românii ortodocşi din Ardeal. Alarmată, Austria a concentrat trupe şi a făcut demonstraţii armate în Ungaria şi Transilvania, vizând chiar posibilitatea unei angajări militare faţă de fostul aliat.

La 6 iulie 1771, habsburgii au încheiat un tratat cu Poarta otomană, care prevedea ca în schimbul unei sume de bani, al cedării Olteniei şi al unor mici modificări teritoriale la graniţa Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească, Imperiul habsburgic să acţioneze, prin negocieri sau pe cale militară, în vederea restituirii turcilor a cetăţilor şi teritoriilor ocupate de ruşi, spre a se reveni la condiţiile păcii de la Belgrad (1739). Evidenţa faptului că Austria urmărea să-i îndepărteze pe ruşi din zonă, inclusiv cu forţa armelor, ceea ce ar fi afectat şi interesele Prusiei, a făcut ca Friedrich al II-lea să intervină şi să propună ţarinei şi habsburgilor, în octombrie 1771, împărţirea Poloniei, spre a menţine echilibrul de forţe între cele trei puteri.

După prima împărţire a Poloniei (1772), prin care Austria primea Galiţia poloneză în schimbul renunţării la tratatul din 1771, aceasta nu a renunţat definitiv la orice compensaţii în sud-estul Europei, ci a căutat să-şi asigure câştiguri teritoriale în Principatele Române, prin intervenţii diplomatice sau în calitate de mediator, pentru încheierea păcii; un astfel de câştig teritorial l-a constituit anexarea Bucovinei. Anumite împrejurări politice internaţionale au determinat Austria să renunţe la pretenţiile sale asupra Olteniei.

Pe de altă parte, prin vizita împăratului Iosif al II-lea în Transilvania, în iunie 1773, atenţia Curţii de la Viena şi a diplomaţiei austriece s-a îndreptat spre teritoriul din nord-vestul Moldovei. Prin noua achiziţie teritorială, Iosif al II-lea spera să-şi consolideze poziţiile pe care tocmai le dobândise în Europa de răsărit. În acelaşi timp, se obţinea şi o poziţie strategică importantă, care permitea Austriei, fie să secondeze planurile Rusiei împotriva Imperiului otoman, fie să le contracareze, în cazul în care nu se ajungea la o înţelegere. Acestor motivaţii li se adăugau şi altele, privitoare la posibilităţile stăvilirii emigrării populaţiei româneşti din Transilvania peste munţi, la dobândirea unor avantaje economice din exploatarea solului şi subsolului şi, nu în ultimul rând, posibilitatea realizării în viitor a unei apropieri de Rusia, potrivit aceleiaşi surse.

În atingerea scopului său, diplomaţia habsburgică a întreprins, prin intermediul cancelarului Kaunitz, a internunţiului Thugut şi a unor ofiţeri superiori, o serie de demersuri politico-diplomatice pe lângă Poarta otomană şi Rusia, în vederea obţinerii acestui teritoriu. Austria a aşteptat mai întâi încheierea războiului, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), evitând să se angajeze în ostilităţile ruso-turce sau să provoace plângeri din partea ruşilor pentru invadarea unui teritoriu ocupat de trupele lor. Acţiunile diplomaţiei habsburgice ce vizau acest scop, începute încă din ianuarie 1774, au cunoscut un tempo accelerat mai ales după încheierea în iulie a păcii dintre ruşi şi turci şi ocuparea nordului Moldovei de trupele imperiale.

Prin Convenţia asupra graniţelor Bucovinei încheiată la 2 iulie 1773, se consemna anexarea de Austria a unui teritoriu de 10.441 km pătraţi, cu peste 70.000 de locuitori, aşezaţi în oraşele Cernăuţi, Siret şi Suceava şi în 225 de sate. Acest teritoriu, numit de austrieci Bucovina, format din ţinutul Cernăuţi şi cea mai mare parte (2/3) a ţinutului Suceava, a fost pus încă de la 1 septembrie 1774, odată cu intrarea armatei habsburgice în Cernăuţi, în subordinea Consiliului Aulic de Război din Viena. Consiliul Aulic de Război a încredinţat administrarea Bucovinei unui administrator, asistat de un consilier, care avea în subordine un secretar administrativ şi un registrator.

Cedarea Bucovinei era motivată, fie prin false drepturi asupra acestui teritoriu, rezultate din stăpânirea Galiţiei poloneze, fie prin necesitatea unei simple rectificări de frontieră la graniţa moldoveană. Imperiul otoman, mult prea slăbit de pe urma războiului abia încheiat, lipsit de un sprijin eficace din partea Rusiei, Prusiei şi Franţei, preocupate mai mult de propriile interese, ce vizau împiedicarea unui război austro-turc ale cărui urmări ar fi alterat echilibrul de forţe şi ar fi revigorat politica de compensaţii în sud-estul european, a cedat sub presiunea diplomaţiei austriece şi a demonstraţiilor de forţă de la graniţele Imperiului habsburgic cu Moldova şi Ţara Românească, neputând risca un conflict militar cu habsburgii. Intervenţia neinspirată a domnitorului Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, din ianuarie 1775, a iritat mult Poarta otomană, ameninţată cu pierderea suzeranităţii asupra Moldovei.

Rezultatul a fost, în final, cel scontat de Curtea din Viena, prin încheierea, la 7 mai 1775, a convenţiei prin care Poarta otomană ceda Imperiului habsburgic nord-vestul Moldovei. Convenţia, înfăţişată ca o dovadă a amiciţiei Porţii faţă de Austria, a fost ratificată la 6 iunie acelaşi an. Au urmat lungi şi dificile tratative pentru trasarea pe teren a noii graniţe dintre Imperiul habsburgic şi cel otoman, îngreunate de eforturile habsburgilor de a acapara o suprafaţă cât mai mare din teritoriul Moldovei şi chiar din raiaua Hotinului. Ultima cerinţă, întâmpinând opoziţia hotărâtă a Porţii, a fost abandonată de austrieci.

Administraţia Bucovinei, începând cu instituirea ei în anul 1774 şi până la desfiinţarea ei în 1786, a fost o administraţie militară şi ca o recunoaştere a individualităţii politice a noului teritoriu, a depins direct de Consiliul din Viena. Primul administrator a fost contele von Spleny, care a rămas în funcţie până la 6 aprilie 1778, când locul său a fost preluat de generalul Karl Enzenberg, până în 1786. În 1790 a fost alipită Galiţiei, care intrase în stăpânirea Austriei la 5 august 1772, prin actul de împărţire a Poloniei între Rusia, Austria şi Prusia, ca cerc administrativ bucovinean. Prin Constituţia austriacă din 1849, ea a fost despărţită de Galiţia şi declarată provincie autonomă a Casei de Austria. O organizare autonomă a apărut abia în 1860 când şi-a putut alege Dietă proprie provincială cu un căpitan în frunte ca exponent al autonomiei. Guvernul de la Viena era totuşi reprezentat în Bucovina de un guvernator.

Partea de nord a Moldovei, numită de austrieci Bucovina, a făcut parte între 1359-1775, din voievodatul sau principatul Moldovei, aflat, împreună cu Ţara Românească sau Muntenia, vreme îndelungată sub suzeranitatea Imperiului Otoman. A rămas încorporată Imperiului habsburgic din 1775 până în 1918, când la 15/28 noiembrie, la Cernăuţi, Congresul General al Bucovinei adopta moţiunea privind ''Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României'', potrivit lucrării ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003). Actul unirii Bucovinei cu România a fost consfinţit de regele Ferdinand I prin decretul din 18/31 decembrie 1918, când doi reprezentanţi ai acestei provincii istorice au intrat în Guvernul României. Între 1918-1940, apoi între 1941 (iulie) şi 1944 (martie), Bucovina a revenit României.

În anul 1940, nordul acesteia a fost anexat de URSS, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, rămânând în această situaţie după 1944. Conferinţa de Pace de la Paris a consfinţit, la 10 februarie 1947, această situaţie. Din anul 1991, partea de nord a Bucovinei, împreună cu partea de nord a fostului judeţ Hotin, la care s-a adăugat ţinutul Herţa, a constituit regiunea Cernăuţi aparţinând Republicii Ucraina. Într-o perioadă de aproape 640 de ani, Bucovina a cunoscut patru stăpâniri, cu particularităţi proprii fiecăreia dintre ele - politice, sociale şi economice, potrivit https://sas.unibuc.ro/. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Ionela Gavril, editor online: Adrian Dãdârlat)

Explicaţie foto: Mănăstirea Arbore, ctitorită în anul 1503 de Hatmanul Luca Arbore, pe malul râului Solca din Bucovina