George Enescu, compozitor, violonist, pianist, dirijor şi pedagog, una dintre personalităţile artistice de geniu ale secolului al XX-lea, este cunoscut îndeosebi pentru cele două Rapsodii Române, op. 11 (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9 (1903), prima sa Simfonie, în Mi bemol, op. 13 (1905) şi Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 (1908).

S-a născut la 19 august 1881 în comuna Liveni din judeţul Botoşani, care astăzi îi poartă numele, în familia unor agricultori înstăriţi, Maria Cozmovici-Enescu şi Costache Enescu, fiind cel de-al optulea copil şi totuşi unicul, ceilalţi şapte fraţi ai săi stingându-se din viaţă la vârste fragede.

Foto: (c)  Mihai Alexe/Arhiva istorică AGERPRES 

A manifestat, de mic copil, o înclinaţie extraordinară pentru muzică. După ce familia s-a stabilit la Cracalia, în 1884, a început să descopere tainele pianului şi şi-a confecţionat singur prima vioară. Aici, a fost într-o legătură permanentă cu muzica şi cu lăutarii satului. La numai patru ani, a început să ia lecţii de vioară de la părinţii săi, dar şi de la un renumit lăutar din Dorohoi, Nicolae Filip, cunoscut ca Lae Chioru. ''Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac, aşa cum îi spuneau familia şi apropiaţii, visa să devină compozitor încă de la vârsta de cinci ani'', potrivit www.georgeenescu.ro, www.casememoriale.ro şi www.muzeubt.ro.

În 1886, pe când avea cinci ani, a compus prima sa operă pentru vioară şi pian "Ţara românească" şi a început să studieze sub îndrumarea lui Eduard Caudella, profesor la Conservatorul din Iaşi, care i-a marcat hotărâtor destinul. Sfătuit de profesorul Caudella, George Enescu s-a înscris şi a studiat la Conservatorul de Muzică din Viena (1888-1894), cu mari profesori precum Siegmund Bachrich, Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi Ludwig Ernst (pian). De la J. Hellmesberger jr., director al Operei Curţii de la Viena, a învăţat elementele de bază ale studiului instrumentului şi a deprins tradiţia de interpretare a operelor lui Beethoven şi Schubert, dar şi întreaga tehnică a dirijării unei orchestre.

La doar opt ani debuta ca violonist, iar la 11 ani urca pe scena de concert a sălii Bösendorfer din Viena, acompaniat de orchestra Conservatorului. Îi plăcea foarte mult studiul armoniei, astfel, că la această vârstă deja lucra pe forme precum: rondoul, sonata, variaţiunea. Surprinzătoarea polivalenţă a marelui artist a fost imediat recunoscută. Criticii muzicali vienezi l-au numit ''un Mozart român'', fiindcă stăpânea vioara şi pianul cu o maturitate şi o virtuozitate neverosimile pentru un copil, aşa cum arată şi site-ul www.georgeenescu.ro.

Foto: (c) Viorel Lazarescu/Arhiva istorică AGERPRES  

Între anii 1895-1899, a studiat la Conservatorul din Paris unde a fost îndrumat de profesorii José White şi Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la contrapunct.

La 13 ani, artistul scrisese deja trei simfonii, iar la 17 ani a început să dea lecţii de vioară. A fondat un ''Trio instrumental'' (1902), alături de Alfredo Casella şi Louis Fournier, şi cvartetul de coarde ''George Enescu'' (1904), împreună cu Henri Cassadesus, Louis Fournier şi Fritz Schneider.

George Enescu a oferit un moment excepţional istoriei muzicii româneşti prin primul recital de autor al unui creator român susţinut peste hotare. Recitalul a avut loc la 11 iunie 1897, în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris, pe când Enescu avea numai 15 ani. În acelaşi an, la 23 decembrie, a interpretat pentru întâia oară muzică de cameră, în sala Pleyel din Paris. Din program a făcut parte ''Sonata op. 12'' de A. Gedalge, profesorul său, lucrare ce îi este dedicată.

La 6 februarie 1898, suita simfonică pentru orchestră ''Poema Română'' a fost cântată în primă audiţie absolută, la Paris, având un imens succes, iar la 13 martie acelaşi an, în primă audiţie la Bucureşti, la Ateneul Român, interpretată de Orchestra simfonică a lui Eduard Wachmann, dirijată de tânărul compozitor. În acelaşi an, la 17 decembrie, la un concert de binefacere la Ateneul Român, la care participau Elena Bibescu, D. Dinicu, E. Loebel, Th. Fuchs, George Enescu a cântat pe noua vioară "Stradivarius", cumpărată cu bani în parte obţinuţi prin subscripţie publică.

În 1899, la absolvirea Conservatorului din Paris, a primit o vioară Bernardel, inscripţionată cu numele său. Vioara sa preferată a fost totuşi un Guarnieri, fabricată în 1736, şi purtând semnătura artistului Giuseppe Guarneri, unul dintre cei mai cunoscuţi lutieri italieni. Numită şi "Catedrala" pentru acordurile sale impunătoare, vioara Guarnieri a fost redată circuitului concertistic, în 2008, după mai bine de 50 de ani de la moartea lui George Enescu.

Foto: (c)  Cornel Cepariu/AGERPRES   

La 11 şi 18 februarie 1900, a cântat pentru prima dată ca solist cu Orchestra Colonne din Paris, dirijată de Edouard Colonne, interpretând ''Concertul pentru vioară în re major'' de Beethoven şi ''Concertul nr. 3 pentru vioară în si minor'' de Saint-Saens. La 8 aprilie 1900, orchestra simfonică din Bucureşti, dirijată de George Enescu, cânta, la Ateneul Român, în primă audiţie, lucrarea sa ''Fantezia pentru pian şi orchestră'', solist Theodor Fuchs.

Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei, Carmen Sylva), a fost deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.

Până la 24 de ani, între compoziţiile sale simfonice se numărau şi cele două ''Rapsodii'' pe teme naţionale româneşti, o ''Suită de orchestră'', alături de care creaţia sa muzicală s-a desăvârşit şi cu alte lucrări pentru orchestră: ''Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră'', ''Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste'', ''Uvertura pentru concert'', ''Uvertura triumfală'', concerte pentru pian şi orchestră, pentru vioară şi orchestră, poemul simfonic ''Vox Maris'', trei suite, dintre care se remarcă mai ales cea de-a treia, ''Săteasca''. A mai compus lucrări pentru formaţii de cameră (două cvartete de coarde şi două cu pian, un octet pentru coarde şi un dixtuor pentru instrumente de suflat), pentru pian, pentru violoncel şi pian, pentru vioară şi pian (sonate), precum şi piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică vocal-simfonică (cantatele ''La Vission de Saul'', ''L'Aurore'' şi lieduri).

Evoluţia în creaţia simfonică a fost marcată de ''Rapsodiile române'' (1901 şi 1902) dirijate de compozitor, în premieră, la 22 martie 1908, la Roma, la Academia de muzică ''Santa Cecilia''.

Opera ''Oedip'', tragedie lirică în patru acte, finalizată la 27 aprilie 1931, a fost considerată de criticii muzicali drept una dintre capodoperele muzicii dramatice ale secolului al XX-lea. Aceasta a fost dedicată de compozitor Mariei Rosetti-Tescanu (1879-1968), cea care avea să-i devină soţie, la 4 decembrie 1937. Premiera absolută a operei a avut loc la 13 martie 1936, la Palais Garnier din Paris, iar în ţară, a văzut lumina rampei la 22 septembrie 1958, la Opera Română din Bucureşti, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în cadrul primei ediţii a Festivalului naţional ''George Enescu''.

Foto: (c)  Anamaria Toma/AGERPRES   

George Enescu a fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani, sub bagheta sa evoluând orchestre renumite din întreaga lume. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice şi prin limpezimea concepţiei, prin sobrietatea, supleţea şi expresivitatea gestului. În 1921, la 8 decembrie, a dirijat ''Lohengrin'' de Richard Wagner, în cadrul spectacolului care a inaugurat Opera Română din Bucureşti. Până la plecarea din ţară, a concertat cu Orchestra simfonică ''George Enescu'' din Iaşi (1918-1920) şi cu Filarmonica din Bucureşti (1920-1946), al căror dirijor era.

Remarcabil tălmăcitor al creaţiei lui Bach, Mozart, Beethoven, Strauss, Brahms, Ceaikovski sau Wagner, George Enescu a propagat peste hotare, alături de lucrările sale, care se bucurau de un incontestabil prestigiu internaţional, creaţiile unor compatrioţi ai săi, atrăgând astfel atenţia asupra tinerei şcoli muzicale româneşti. Pentru încurajarea tinerelor talente şi a promovării artei de compoziţie româneşti a înfiinţat, în 1912, premiul naţional de compoziţie ''George Enescu''. Premiul a fost acordat, aproape anual, până în 1946, anul plecării sale definitive din ţară. Enescu a fost unul dintre întemeietorii Societăţii compozitorilor români, în 1920, şi primul ei preşedinte (până în 1948). Tot lui George Enescu i se datorează montarea unei orgi în sala Ateneului Român.

Foto: (c) Viorel Lazarescu/Arhiva istorică AGERPRES

 
În a doua parte a vieţii sale, George Enescu s-a dedicat pedagogiei. A susţinut cursuri la Conservatorul de Muzică, dar şi în străinătate, ca profesor de interpretare muzicală, la mari instituţii din Franţa, Italia, Marea Britanie sau la Universitatea din Illinois (SUA), şi ca profesor de compoziţie, la Universitatea Harvard (SUA). Printre elevii săi amintim nume prestigioase ca Yehudi Menuhin, François Grumiaux, Ida Haendel, Cristian Ferras, Dinu Lipatti.

În toamna anului 1946 a părăsit România, stabilindu-se în Franţa, la Paris, unde, în 1954, a terminat ''Simfonia de cameră pentru 12 instrumente solo, op.33''. S-a stins din viaţă la 4 mai 1955, în apartamentul său din Paris, fiind înmormântat la 7 mai, în Cimitirul ''Pere Lachaise'', din capitala Franţei. După moartea sa a fost inaugurat, în Bucureşti, în 1956, Muzeul ''George Enescu'', în clădirea din Calea Victoriei, unde a locuit un timp marele muzician, iar la 4 septembrie 1958, a avut loc tot la Bucureşti, deschiderea solemnă a primului Concurs şi Festival Internaţional ''George Enescu''.

Foto: (c) Cornel Mocanu/Arhiva istorică AGERPRES   

Recunoaşterea lui George Enescu ca muzician complex şi complet a fost întărită şi prin alegerea sa ca membru al unor importante instituţii din lume: membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris (1929), al Academiei ''Santa Cecilia'' din Roma (1931), al Institutului francez din Paris (1936), al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Praga (1937); membru titular onorific, în Academia Română (din 12 aug. 1948).

La 65 de ani de la moartea marelui artist, muzica sa continuă să dăinuie şi să călătorească în întreaga lume. AGERPRES/ (Documentare - Cerasela Bădiţă, editor: Roxana Losneanu, editor online: Andreea Preda)