Ieroschimonahul Paisie Olaru a fost unul dintre cei mai mari duhovnici din perioada contemporană, părinte duhovnicesc atât pentru călugări, cât şi pentru mireni.

S-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroieşti, comuna Lunca, judeţul Botoşani, primind la botez numele de Petru. Părinţii săi, Ioan şi Ecaterina, erau oameni săraci, dar cu multă evlavie şi frică de Dumnezeu, dând celor cinci copii ai lor o bună creştere duhovnicească. Tatăl său era pădurar, iar mama sa casnică.

În anul 1921 a intrat în obştea Schitului Cozancea, Botoşani, după ce a luptat pe front în Primul Război Mondial.

La Cozancea s-a nevoit ca un adevărat sihastru aproape 30 de ani. În 1922, la 9 iunie, a fost tuns în monahism ca schimonah, primind numele de Paisie. După câţiva ani de ascultare, s-a retras la linişte, în pădure şi-a făcut o mică chilie cu paraclis de lemn. Ducând o viaţă pustnicească mulţi ani, a crescut câţiva ucenici aleşi, printre care şi pe arhimandritul Cleopa Ilie, cu toţi fraţii lui.

Nevoinţa lui era aceasta; practica rugăciunea lui Iisus, iar noaptea citea la Psaltire; postea zilnic până seara, îngrijea de părinţii bolnavi din mănăstire şi nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii.

În 1943, la 14 octombrie, a fost hirotonit diacon, iar la 4 aprilie 1947 a fost hirotonit preot şi apoi numit egumen al Schitului Cozancea, pe care 1-a condus aproape un an.

Iubind liniştea, în 1948 s-a retras la Mănăstirea Sihastria, ca duhovnic, iar între anii 1949-1953 s-a nevoit în Mănăstirea Slatina, tot ca duhovnic, stareţ fiind arhimandritul Cleopa Ilie. Din primăvara anului 1954 a revenit la Mănăstirea Sihăstria şi a fost duhovnic al întregii obşti şi a mii de credincioşi din toată ţara, timp de peste 30 de ani, până la sfârşitul vieţii sale.

Fiind foarte iubitor de singurătate şi de linişte, între anii 1972-1984 s-a nevoit la Schitul Sihla, ca sihastru desăvârşit, avându-şi chilia aproape de peştera Sfintei Teodora. Aici se îndeletnicea numai cu rugăciunea, cu postul şi cu spovedania zilnică a călugărilor şi mirenilor, ajungând cel mai renumit şi căutat duhovnic din toate colţurile ţării.

Revenind din nou în obştea Mănăstirii Sihăstria, după doi ani, în 1986, a rămas imobilizat la pat în chilia sa până la sfârşitul vieţii.

În noaptea de 18 octombrie 1990, ieroschimonahul Paisie Olaru şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, în vârstă de peste 93 de ani. Aşa s-a mutat la lăcaşurile cereşti un mare duhovnic al monahismului românesc, fiind însoţit pe ultimul drum de numeroşi fii duhovniceşti: călugări, ieromonahi, preoţi de mir, ierarhi şi credincioşi veniţi din toată ţara.

Din cuvintele de învăţătură al părintelui Paisie Olaru:

Părintele Paisie a răspuns odată la doi dintre ucenicii săi care i-au cerut cuvânt de folos: "Acum, noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinţii noştri. Ne-a luat Dumnezeu darul şi puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor ce vin până aici, dar când aud că trebuie să-l pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuţi acasă. Le spun unora de zece ori să nu mai facă cutare păcat, să lase beţia şi desfrânarea, ca să nu-şi piardă sufletul, dar ei, deşi făgăduiesc, îl fac mai departe. Am, însă, şi suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei şi încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu" ("Patericul Românesc").

Altădată l-au întrebat ucenicii despre rai, iar el le-a răspuns: "Să nu iscodim cu mintea unde este raiul şi unde este iadul, că nici Sfinţii Părinţi nu ne dau voie la aceasta. Mântuitorul atât numai ne-a spus: 'Mă duc să vă gătesc loc, ca unde voi fi Eu şi voi să fiţi' (loan 14, 3). Aşa ne învaţă Domnul şi nu ne trebuie mai mult! Noi să zicem mereu rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur: 'Doamne, nu mă lipsi pe mine de binele Tău cel ceresc; Doamne, izbăveşte-mă de muncile cele de veci'" ("Patericul Românesc").

Alţi părinţi l-au întrebat, dacă se teme de ceasul morţii : "Cum să nu mă tem, a spus părintele, dacă sunt om păcătos! Căci şi Mântuitorul, când se ruga în Grădina Ghetsimani, zicea: întristat este sufletul Meu până la moarte. În viaţa mea am văzut sfârşitul multor părinţi şi credincioşi, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa morţii, că atunci e atunci" ("Patericul Românesc"). (surse: "Patericul Românesc" 1, arhimandrit Ioanichie Balan; Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011; https://cozancea.mmb.ro) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Cristian Anghelache)