Arma nucleară este în prezent una dintre cele mai temute ameninţări pentru pacea mondială. Controlul armamentelor este complementar descurajării prin limitarea armelor nucleare pentru evitarea declanşării unui potenţial conflict. Neglijenţa procedurilor poate determina şi utilizarea neautorizată. Controlul reciproc sau autoimpus plasează într-un cadru internaţional de disciplină statele privind achiziţia, dezvoltarea şi gestionarea armamentului nuclear pentru evitarea unei catastrofe sau a unui conflict devastator. Procesul de control al armelor include toate negocierile internaţionale care vizează reglementarea armamentelor. Iniţial, termenul făcea referire mai degrabă la gestionarea armelor nucleare decât la eliminarea acestora, potrivit volumului ''The Evolution of Nuclear Strategy'' (Lawrence Freedman, New York, 1983).

Cursa înarmărilor în timpul războiului rece a inclus şi armamentul nuclear.

Preşedintele american Harry S. Truman a propus la finalul celei de-a doua conflagraţii mondiale ca SUA să-şi distrugă arsenalul nuclear cu acceptul internaţional al statelor lumii că acestea nu vor dezvolta arme nucleare. Propunerea, cunoscută în istorie drept Planul Baruch, instituia o agenţie sub jurisdicţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite care să desfăşoare inspecţii internaţionale pentru a se asigura că statele nu întreprind demersuri pentru dezvoltarea armamentului nuclear, conform https://www.armscontrol.org. Proiectul a fost respins de Uniunea Sovietică care deja avea în derulare un program de dezvoltare a armamentului nuclear. Drept urmare, Congresul SUA adoptă în 1946 Legea Energiei Atomice care stipulează păstrarea secretului privind tehnologia nucleară faţă de orice stat străin.

În 8 decembrie 1953, preşedintele american Dwight Eisenhower avansează în discursul ''Atomi pentru Pace'' oferirea asistenţei altor state pentru dezvoltarea în scopuri paşnice a tehnologiei nucleare. Se pun bazele Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, iar SUA, Uniunea Sovietică, Franţa încep să furnizeze reactoare de cercetare nucleară şi a uraniului îmbogăţit către state non-nucleare de pe mapamond. Aceste transferuri de tehnologie au ajutat oamenii de ştiinţă din multe state să înţeleagă fisiunea nucleară şi întrebuinţările sale potenţiale.

Competiţia bipolară şi pericolul utilizării de către unul din cei doi mari competitori a armamentului nuclear a deschis calea negocierilor internaţionale în vederea reglementării controlului armelor cu încărcătură nucleară. La Geneva, în 1962, în cadrul Conferinţei pentru Dezarmare, la care au participat reprezentanţii a 18 state, SUA propun Uniunii Sovietice un proiect de tratat pentru controlul armelor nucleare. Au fost organizate mai multe runde de negocieri între echipe guvernamentale ale SUA şi Uniunii Sovietice, dar şi cu reprezentanţi ai guvernelor altor state. Fiecare dintre părţi a renunţat la o parte dintre propunerile avansate, SUA au renunţat la desfăşurarea unei forţe multilaterale, iar sovieticii au acceptat desfăşurarea de către Statele Unite a armamentului nuclear pe teritoriul Germaniei Federale dar gestionat numai de personalul american. Statele care nu deţineau armament nuclear au primit versiunea proiectului de tratat spre consultare, potrivit căreia, li se interzicea obţinerea armamentului nuclear şi acceptau verificări desfăşurate de echipe de inspectori ai Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică pentru garantarea faptului că tehnologia nucleară era folosită numai în scopuri paşnice. În plus, Marea Britanie, Statele Unite şi Uniunea Sovietică acceptau să ofere asistenţă statelor non-nucleare care deveneau parte la tratat pentru utilizarea tehnologiei în scopuri paşnice şi erau de acord să poarte viitoare negocieri pentru stoparea cursei înarmării nucleare şi pentru reducerea armamentului nuclear până la obţinerea dezarmării nucleare, potrivit https://www.armscontrol.org.

Negocierile purtate cu statele non-nucleare pe marginea acestor prevederi au evidenţiat poziţii diferite ale statelor lumii în acest dosar internaţional sensibil. India, care a participat activ în cadrul negocierilor pentru Tratatul de Neproliferare Nucleară din postura de ţară non-nucleară, a refuzat să se alăture, motivând că doreşte să desfăşoare program de cercetare în vederea achiziţiei armamentului nuclear, ceea ce adversarul său de atunci China deja avea. Pakistanul a anunţat că nu se va alătura negocierilor atâta timp cât nici India nu va face acest lucru. China şi Franţa nu au participat la negocierile pentru tratat, însă au obţinut tehnologia pentru arma nucleară înainte de semnarea înţelegerii. Proiectul tratatului permitea acestor state să devină parte cu obligaţii şi drepturi similare statelor nucleare la acel moment - Marea Britanie, SUA şi Uniunea Sovietică.

În 1968 au început procedurile de semnare a Tratatului, care a intrat în vigoare la 5 martie 1970. Totuşi, negocierile purtate la AIEA între statele părţi şi cele potenţiale pe marginea desfăşurării inspecţiilor pentru părţile non-nucleare au continuat timp de mai mulţi ani. Multe state, printre care şi aliaţi ai SUA, nu au ratificat tratatul până ce aceste negocieri bilaterale nu s-au încheiat. Au fost purtate sesiuni de discuţii la fiecare cinci ani cu prilejul conferinţelor de revizuire a Tratatului de Neproliferare Nucleară, în conformitate cu articolul VIII, paragraful 3 al tratatului, potrivit www.un.org. Cu prilejul uneia dintre conferinţe, la 11 mai 1995, valabilitatea juridică a tratatului a fost extinsă de la 25 de ani pe o durată nelimitată. Conferinţa desfăşurată în 2000 a vizat, în special, statele care deţin armament nuclear, fiind cerut în mod expres ''să oprească cursa înarmărilor nucleare, inclusiv stoparea testării nucleare, reducerea negocierilor privind armele nucleare şi în final obţinerea dezarmării nucleare''.

Tratatul este considerat punctul de cotitură al neproliferării nucleare globale şi o temelie esenţială pentru obţinerea dezarmării nucleare. În total, 191 de state de pe mapamond au devenit parte la tratat. Este cel mai ratificat acord în domeniul limitării armamentului şi dezarmării la nivel internaţional, acest fapt fiind şi un testament al importanţei Tratatului de Neproliferare Nucleară, conform www.un.org. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Roxana Mihordescu, editor online: Gabriela Badea)