Alegerile generale din 27 septembrie 1992 au marcat în societatea românească consacrarea definitivă a instituţiilor politice şi a mecanismelor de guvernare specifice statului de drept şi a standardelor generale ale democraţiei constituţionale occidentale.

Constituţia României, prima de după Revoluţia din decembrie 1989, a fost adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 şi aprobată prin Referendum naţional la 8 decembrie, cu o majoritate semnificativă: din numărul de 10.948.468 de participanţi, 77,3% au răspuns afirmativ, 20,49% negativ, voturile nule reprezentând 2,3%. Constituţia adoptată în 1991 reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea şi funcţionarea statului şi societăţii româneşti pe baze democratice. Ea a consacrat reinstaurarea democraţiei constituţionale în România, creând premisele pentru afirmarea unui regim politic pluralist.

Cadrul legislativ

În 1992, pentru a doua oară după evenimentele din 1989, electoratul român a fost chemat să aleagă un nou preşedinte al ţării, precum şi un nou Parlament. Alegerile legislative şi prezidenţiale din 1992 s-au desfăşurat în baza unei noi legi electorale - Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 16 iulie 1992 şi Legea nr. 69/1992 pentru alegerea preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.164 din 16 iulie 1992, precizează www.cdep.ro.

Data alegerilor, 27 septembrie, a fost acceptată în urma unui şir lung de negocieri, la care au luat parte toţi factorii implicaţi în viaţa politică a statului. Prin urmare, în cadrul unei ultime runde de întâlniri între şeful statului, reprezentanţii Parlamentului, guvernului şi lideri ai unor partide politice, s-a stabilit ca la 27 septembrie 1992 să se desfăşoare simultan alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senatului, precum şi pentru preşedintele României.

La 8 iunie, a fost adoptată de Parlamentul României, în cadrul şedinţei în plen a celor două Camere, Legea 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.164 din 16 iulie 1992, cu respectarea prevederilor art. 74, alin. 1 şi art. 76 alin. 2 din Constituţia României.

Legea privind alegerea preşedintelui României prelua într-o mare măsură dispoziţiile Legii alegerilor parlamentare. Pentru depunerea candidaturilor fiecare candidat a avut nevoie de o listă de cel puţin 100.000 de susţinători, indiferent dacă propunerile erau făcute de partide sau dacă veneau din partea unor independenţi. Validarea preşedintelui României se realiza, conform Constituţiei, de Curtea Constituţională.

În primul tur de scrutin, organizat la 27 septembrie 1992, preşedintele trebuia să obţină 50 la sută plus unu voturi din totalul alegătorilor de pe listele permanente. Deci, din cei aproximativ 16,5 milioane de alegători erau necesare în jur de 8,3 milioane de voturi. În cazul în care nici unul din cei şase candidaţi nu ar fi obţinut voturi majoritare, după două săptămâni, la 11 octombrie 1992, urma să se organizeze cel de-al doilea tur de scrutin. La acesta participau primii doi candidaţi în ordine descrescătoare, în funcţie de voturile valabile obţinute. Având ca scop buna desfăşurare a operaţiunilor electorale, la 30 iulie 1992, Curtea Supremă de Justiţie a desemnat prin tragere la sorţi cei şapte judecători care au făcut parte din Biroul Electoral Central.

Candidaţi

Numărul candidaţilor înscrişi oficial pentru alegerile prezidenţiale din 1992 s-a dublat faţă de 1990, ajungând la şase, printre care s-a aflat şi un independent, o noutate la alegerile prezidenţiale din România.

Prima candidatură pentru funcţia de preşedinte a fost depusă la 21 august 1992, la Biroul Electoral Central (BEC), de preşedintele în funcţie al României, Ion Iliescu, fiind susţinut de Frontul Democrat al Salvării Naţionale, Partidul Socialist Democratic Român, Partidul Unităţii Social Democrate şi Partidul Liber Schimbist. La 20 mai 1990, Ion Iliescu a fost ales preşedinte al României, cu o majoritate de voturi, respectiv 85,07%, doar pe perioada Adunării Constituante, de doi ani. Programul electoral al candidatului Ion Iliescu s-a derulat sub genericul ''Cred în schimbarea în bine a României''.

Alegeri prezidenţiale - al doilea tur de scrutin; în imagine Ion şi Nina Iliescu.

Foto: (c) SORIN LUPSA / ARHIVA AGERPRES

Emil Constantinescu, propus de Convenţia Democrată Română, şi-a depus candidatura oficială la 24 august 1992. Sloganul sub care s-a prezentat la alegerile din 1992, a fost ''Să reclădim împreună speranţa''.

Gheorghe Funar şi-a depus oficial candidatura la 26 august 1992, din partea Partidului Unităţii Naţionale Române. Sloganul candidatului PUNR era ''Muncă, libertate, demnitate naţională, credinţă în Dumnezeu''.

Ioan Mânzatu şi-a depus oficial candidatura la funcţia de preşedinte al României din partea Partidului Republican. Sloganul său în alegerile prezidenţiale din 1992 a fost ''Votaţi o şansă onestă pentru România''.

La 27 august 1992, şi-a depus oficial candidatura din partea Frontului Salvării Naţionale, Caius Traian Dragomir. Sloganul său electoral s-a intitulat ''Un preşedinte pentru toţi românii!''.

Mircea Druc, care a deţinut funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Moldova (25 mai 1990-28 mai 1991), şi-a depus oficial candidatura la funcţia de preşedinte al României, în calitate de independent. Sloganul candidatului independent era ''Nu există români de dincolo şi de dincoace. Noi suntem din ţară''. A avut o platformă unionistă şi a fost susţinut de Partidul Ecologist Român, Frontul Popular Creştin Democrat, Asociaţia Mondială "Pro Basarabia şi Bucovina".

FDSN, CDR şi FSN

Frontul Salvării Naţionale (FSN) a fost o formaţiune politică înregistrată în registrul partidelor politice la 6 februarie 1990, urmare a transformării Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organ provizoriu al puterii de stat rezultat după revoluţia română din 1989, în partid politic. Doar o parte din membrii Consiliilor Frontului Salvării Naţionale, care se formaseră atât la nivel central cât şi în fiecare judeţ şi localitate, au devenit membri ai partidului FSN. În aprilie 1990, la prima conferinţă naţională a Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu a fost ales preşedinte. La alegerile din 20 mai 1990, partidul a obţinut 66,31% din voturile pentru Camera Deputaţilor, cu majorităţi covârşitoare în judeţele Teleorman (87,15%), Botoşani (86,79%), Vaslui (86,10%).

După Convenţia FSN din martie 1992, Petre Roman a fost ales preşedinte al partidului, iar opozanţii acestuia au părăsit partidul, formând o nouă formaţiune politică numită Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN). La alegerile legislative din 1992, FSN s-a situat pe poziţia a treia, obţinând 10,19% din voturile pentru Camera Deputaţilor. La 11 mai 1993, FSN şi-a schimbat numele în Partidul Democrat. La prima Conferinţă Naţională a FDSN, care a avut loc în 27-28 iunie 1992, s-a hotărât susţinerea lui Ion Iliescu pentru alegerile prezidenţiale. Preşedinte al partidului a fost ales Oliviu Gherman. La alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992, FDSN a obţinut primul loc, iar Ion Iliescu a devenit preşedintele României. Cu prilejul Conferinţei Naţionale din 9-10 iulie 1993, FDSN şi-a schimbat denumirea în Partidul Democraţiei Sociale din România. Totodată s-a realizat şi fuziunea prin absorbţie cu Partidul Solidarităţii Sociale, Partidul Republican, Partidul Cooperatist şi Partidul Socialist Democratic din România.

Convenţia Democrată Română (CDR) a fost o alianţă politică şi electorală formată în 1991 de partidele care, la acea vreme, reprezentau Opoziţia faţă de guvernarea Frontului Salvării Naţionale. CDR s-a constituit la 26 noiembrie 1991, pe baza unui protocol semnat de partidele membre ale Convenţiei Naţionale pentru Instaurarea Democraţiei (PNŢCD, PNL, PSDR, Partidul Ecologist Român, Partidul Alianţa Civică şi UDMR), precum şi de alte formaţiuni politice şi civice din cadrul Forumului Democratic Antitotalitar din România (Partidul Unităţii Democratice, Uniunea Democrat-Creştină, Alianţa Civică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, Solidaritatea Universitară, Asociaţia "21 Decembrie", Mişcarea România Viitoare, Sindicatul Politic "Fraternitatea", Uniunea Mondială a Românilor Liberi). În cursul anului 1992, au mai intrat în CDR Partidul Naţional Liberal - Convenţia Democratică (aprilie), Partidul Naţional Liberal - Aripa Tânără (iunie) şi Federaţia Ecologistă din România (august).

Alegeri prezidenţiale 1992; în imagine Emil Constantinescu.

Foto (c): ILIE BUMBAC / ARHIVA AGERPRES

În alegerile locale de la începutul anului 1992, noua alianţă politică s-a clasat pe locul al doilea, după Frontul Democrat al Salvării Naţionale. Însă, în aprilie 1992, PNL a hotărât părăsirea CDR, ceea ce a prilejuit scindarea partidului, din care s-a desprins gruparea denumită Partidul Naţional Liberal - Convenţia Democratică, care a rămas în cadrul alianţei. Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1992 au consolidat poziţia CDR ca principală forţă de Opoziţie.

Campania electorală

În baza Legii nr. 69/1992 privind alegerea preşedintelui în cadrul scrutinului din 1992, campania electorală pentru candidaţii la funcţia de preşedinte s-a desfăşurat timp de trei săptămâni, începând cu 31 august şi s-a încheiat la 24 septembrie. Emisiunile televizate, ca şi cele radiodifuzate, au fost transmise în direct. Campania electorală pentru cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale a început la 4 octombrie 1992 şi s-a încheiat la 8 octombrie.

Observatori străini

Alegerile prezidenţiale şi parlamentare din 1992 au fost urmărite de 7.572 de observatori interni din partea a 15 organizaţii neguvernamentale româneşti pentru apărarea drepturilor omului, precum şi de 562 de observatori străini din 35 de ţări. De asemenea, peste 20 de organizaţii internaţionale şi-au trimis delegaţii de observatori. Pentru a reflecta în mass-media desfăşurarea scrutinului au fost acreditaţi peste 2.500 de ziarişti români şi străini.

Primul tur de scrutin

Procesul electoral a început la 27 septembrie, la ora 6.00 şi s-a încheiat la ora 21.00, în cele 14.697 secţii de votare organizate în ţară şi în Municipiul Bucureşti. Rezultatele finale ale primului tur de scrutin au fost anunţate la 4 octombrie 1992: numărul total de alegători potrivit listelor electorale permanente a fost de 16.380.663; numărul total al alegătorilor ce s-au prezentat la urne - 12.496.430 (76,29%); numărul total al voturilor valabil exprimate a fost de 11.889.697; numărul total al voturilor nule - 589.776.

În primul tur de scrutin, Ion Iliescu a obţinut 5.628.855 voturi, respectiv 47,34% din totalul voturilor valabil exprimate, potrivit http://alegeri.roaep.ro. Al doilea candidat, Emil Constantinescu a întrunit 3.714.955 voturi, respectiv 31,24% din totalul voturilor valabil exprimate.

Gheorghe Funar a obţinut 1.293.568 de voturi, respectiv 10,87% din totalul voturilor valabil exprimate. Caius Traian Dragomir a obţinut 563.687 de voturi, respectiv 4,74% din totalul voturilor valabil exprimate. Ioan Mânzatu a întrunit 362.111 de voturi, respectiv 3,04%. Mircea Druc a obţinut 326.521 de voturi, respectiv 2,74% din totalul voturilor valabil exprimate.

Al doilea tur de scrutin

Candidaţii care s-au confruntat în cel de-al doilea tur de scrutin au fost Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Potrivit datelor finale furnizate de Biroul Electoral Central, la al doilea tur de scrutin s-au prezentat la vot 12.153.810 alegători, respectiv 73,23% din electorat. Din totalul de voturi exprimate, 12.034.636, Ion Iliescu a obţinut 7.393.429, adică 61,43% din voturi, iar contracandidatul său Emil Constantinescu a obţinut 4.641.207 de voturi, respectiv 38,56%, menţionează http://alegeri.roaep.ro.

La 30 octombrie 1992, în cadrul unei ceremonii care s-a desfăşurat în faţa celor două Camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună, noul preşedinte ales al României, Ion Iliescu a depus jurământul, fiind învestit în funcţie. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, Cristian Anghelache, editor: Roxana Mihordescu, editor online: Simona Aruştei)

Explicaţie foto deschidere: Imagine dintr-o sectie de votare la alegerile generale din 1992.