Uniunea Sovietică a rupt graniţele româneşti prin notele ultimative din 26 şi 28 iunie 1940, ocupând teritoriile Basarabiei, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei (44.500 km pătraţi şi o populaţie de 3,2 milioane locuitori din Basarabia, respectiv 6.000 km pătraţi şi o populaţie de 500.000 de locuitori din Nordul Bucovinei). Rapturile teritoriale au continuat prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, când Ungaria horthystă a ocupat 44.492 km pătraţi, respectiv nord-estul Transilvaniei, cu o populaţie de 2.667.000 locuitori. Prin tratatul din 7 septembrie 1940, de la Craiova, Bulgaria a încorporat judeţele Durostor şi Caliacra, cu o suprafaţă totală de 6.921 km pătraţi şi aproximativ 410.000 locuitori.

La 22 iunie 1941, România a intrat în război, alături de Germania, împotriva URSS, în vederea reîntregirii teritoriului său. Au fost angajate în operaţiunile militare efectivele celor două armate, care totalizau 12 divizii de infanterie, o divizie blindată şi 6 brigăzi independente, precum şi aviaţia militară (672 de avioane, dintre care 219 de bombardament şi 146 de vânătoare) şi forţa maritimă (3 distrugătoare, 2 submarine şi alte vase mici). Într-o primă etapă, a avut loc eliberarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, eveniment care a fost finalizat la 25 iulie 1941, potrivit comunicatului militar oficial în care anunţa că: ''Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat. Din Carpaţi până la Mare suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune'', potrivit lucrării ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003). În acţiunile din această perioadă au fost participat 473.103 militari români, pierderile ridicându-se 24.396 militari morţi, răniţi, bolnavi, dispăruţi (până la 31 iulie 1941).

După două luni de lupte grele, trupele Armatei a IV-a române au cucerit Odessa, la 16 octombrie 1941. Pierderile Armatei Române s-au ridicat la 92.545 militari, dintre care 17.729 morţi şi 63.345 răniţi şi 11.471 dispăruţi. Începând cu 15 iunie 1942, unităţi militare române au fost introduse succesiv în luptele din Caucaz şi Cotul Donului - Stalingrad, unde au acţionat în condiţii deosebit de grele de climă şi de lipsuri materiale (tunuri de artilerie antitanc, mijloace de transmisiuni, muniţii, echipament gros pentru iarnă, alimente şi medicamente), luptând până la 3 februarie 1943. În aceste lupte, Armata Română a suferit mari pierderi materiale şi umane: 155.010 ostaşi din 228.072 cât au avut, la 19 noiembrie 1942, cele două corpuri (a III-a şi a IV-a).

Începând din 1942, România a iniţiat negocierile de armistiţiu. Mihai Antonescu, ministrul de Externe, a încercat să-i contacteze pe anglo-americani prin ambasadele acestora din ţări neutre, la Lisabona, Stockholm, Berna, Ankara, Madrid. În septembrie 1943, la Ankara a fost trimis în acest scop un nou ministru, Alexandru Cretzianu. Aici s-au desfăşurat principalele tratative între septembrie 1943-martie 1944. În paralel, au mai avut loc alte tratative la Cairo (martie-iunie 1944) şi la Stockholm (noiembrie 1943-iunie 1944), cu sprijinul liderilor politici din opoziţie, Iuliu Maniu şi George Brătianu, şi al omului politic Barbu Ştirbei, potrivit volumului ''O istorie a românilor'' (Editura Meronia, 2007).

Abia la 12 aprilie 1944, guvernul sovietic a făcut cunoscute delegaţilor români, atât la Cairo cât şi la Stockholm, ''condiţiile minimale'' de armistiţiu: întoarcerea armelor împotriva nemţilor şi lupta comună a trupelor române şi aliate, inclusiv Armata Roşie, împotriva Germaniei, pentru restabilirea suveranităţii României; restabilirea frontierei româno-sovietice conform celei din iunie 1940 (deci cu recunoaşterea anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către URSS); reparaţii pentru pagubele provocate URSS prin operaţiunile militare din 1941-1944 sau prin ocuparea teritoriilor sovietice din Vest; restituirea tuturor prizonierilor de război sovietici şi aliaţi, cât şi a internaţilor. În acelaşi timp, guvernul român se angaja să asigure ''libera deplasare'' pe teritoriul naţional a trupelor aliate (sovietice), iar URSS se angaja să acţioneze pentru anularea Dictatului de la Viena şi să sprijine România cu armele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord.

Guvernul român a respins condiţiile de armistiţiu la 15 mai 1944, însă au fost continuate tratativele secrete între reprezentantul opoziţiei democratice, George Duca, şi reprezentanţii diplomatici ai URSS la Stockholm, Aleksandra Kollontai şi Vladimir Semionov, privind desprinderea României de Reich şi încheierea armistiţiului. Totodată, ministrul României în Suedia, Frederic Nanu, a propus, la 29 mai, luarea în consideraţie a trei cereri ce vizau un termen de 15 zile pentru părăsirea ţării de către trupele germane, o zonă neocupată de trupele Aliaţilor, în care să se afle reşedinţa guvernului român, şi moderaţie la fixarea despăgubirilor, conform volumului ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

La 20 august 1944, a fost declanşată operaţiunea Iaşi-Chişinău, realizată de Fronturile 2 şi 3 ucrainene, ce aveau ca obiectiv încercuirea şi zdrobirea forţelor române şi germane din nordul Moldovei. După o puternică pregătire de artilerie, trupele sovietice atacă şi sparg frontul. România se afla în faţa alternativei: ieşirea imediată din război sau ocuparea de către sovietici.

Câteva zile mai târziu, la 23 august 1944, România trecea de partea Naţiunilor Unite, în acelaşi timp cu înlăturarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu şi declanşarea luptei împotriva Wehrmacht-ului, într-un context extraordinar de complex în care nu se precizase cu claritate înfrângerea Germaniei naziste şi în care nu se încheiase Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite. Moment important din istoria celui de-al Doilea Război Mondial, actul de la 23 august a fost considerat drept ''unul din evenimentele decisive'' de către reputatul istoric Hugh Seton Watson, ale cărui consecinţe au fost apreciate de la început ca fiind ''incalculabile'' (''Istoria militară a românilor'', Editura Militară, Bucureşti, 1992).

Începând din aceeaşi seară, Armata Română a trecut la lupta antifascistă. În perioada 23-28 august, lupte grele s-au dat pe Valea Prahovei, în porturile dunărene, în Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Capitala a fost teatrul unor puternice lupte între forţele germane şi trupele române. Lupte grele s-au dat la Şcoala superioară de Război, Prefectura din Ilfov, bariera Rahova, pădurile Băneasa şi Otopeni. În urma operaţiunilor militare au fost capturaţi 6.700 de militari germani, dintre care şapte generali şi 358 de ofiţeri. La 28 august, Bucureştii erau eliberaţi prin forţe proprii.

Delegaţia română pentru negocierea armistiţiului a pornit spre Moscova din două locaţii: la 28 august 1944, din Cairo, au plecat Barbu Ştirbei şi Constantin Vişoianu, iar, la 29 august 1944, din Bucureşti, a pornit delegaţia condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu, însoţit de Dumitru Dămăceanu şi Ghiţă Pop. România a aşteptat vreme de două săptămâni, negocierile începând cu seara de 10 septembrie 1944. Din partea Aliaţilor au participat V.M Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Externe ale URSS, şi adjuncţii săi (A.I. Vîşinki, I.M. Maiski, V.N. Novikov, generalul V.P. Vinogradov ş.a.), ambasadorii SUA şi Marii Britanii la Moscova, A. Harriman şi, respectiv, A.C. Kerr.

Negocierile s-au încheiat la 12/13 septembrie 1944, pentru datarea Convenţiei de Armistiţiu convenindu-se data de 12 septembrie 1944. Convenţia a fost semnată de Lucreţiu Pătrăşcanu, general Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbei şi Ghiţă Pop, pentru România, şi de mareşalul Rodion Malinovski, reprezentând Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), ce avea mandat în numele URSS, SUA şi Marea Britanie (''Românii din arhive'', Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011).

Convenţia de Armistiţiu dintre România şi Naţiunile Unite cuprindea un preambul, 20 de articole şi 6 anexe, documentul având şi clauze de ordin militar, politic, economic, financiar şi administrativ, definind statutul juridic internaţional al României până la semnarea Tratatului de Pace. Documentul declara România o ţară înfrântă în război, consacra anexiunile sovietice din 28 iunie 1940 şi impunea plata unor despăgubiri de război către URSS, în valoare de 300 milioane de dolari, ce urmau a fi achitate în decurs de şase ani, în produse petrolifere, lemnoase etc.

Arbitrajul de la Viena a fost declarat nul, ''Transilvania sau cea mai mare parte a ei'' revenind României, potrivit ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Armata română urma să participe cu 12 divizii alături de cea sovietică la eliberarea Transilvaniei. Aplicarea armistiţiului a fost supravegheată de Comisia Aliată de Control, în care participarea sovietică a fost hotărâtoare. Prin eliberarea oraşelor Carei şi Satu Mare, la 25 octombrie 1944, s-a încheiat eliberarea întregului teritoriu transilvan.

La 12 mai 1945, după 263 de zile de luptă, România şi-a încheiat participarea, alături de Naţiunile Unite, la obţinerea victoriei finale asupra Germaniei naziste. În cele nouă luni, efectivele militare angajate în lupte s-au ridicat la aproape 540.000 de combatanţi. Cu 180.000 de oameni aflaţi permanent în prima linie de luptă, armata română a străbătut prin lupte 1.700 km, de la ţărmul Mării Negre până în Podişul Boemiei, a eliberat 8.717 localităţi între care care 138 de oraşe din Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, a forţat 12 cursuri mari de apă, a escaladat circa 20 de masive muntoase. Pierderile armatei române s-au ridicat la circa 169.822 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi), potrivit lucrării ''Istoria militară a românilor'' (Editura Militară, Bucureşti, 1992). AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Ionela Gavril)

* Explicaţie fotografie din deschidere: Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război - Secţiunea ''Detaşamentul Păuliş'' şi autorităţile locale din judeţul Arad au organizat o serie de manifestări închinate memoriei eroilor căzuţi în cel de-Al Doilea Război Mondial, 2003