Tratatul de pace de la Saint-German-en-Laye dintre Austria şi Puterile Aliate semnat la 10 septembrie 1919, a făcut parte din sistemul de tratate stabilit la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), care a reglementat juridic raportul de forţe creat de Primul Război Mondial şi a avut între sarcinile fundamentale consacrarea internaţională a statelor nou apărute sau reîntregite prin dispariţia imperiilor austro-ungar, otoman şi ţarist. Tratatul de pace dintre Puterile Aliate şi Germania, principalul document al Conferinţei de pace de la Paris, a fost semnat la 28 iunie 1919, în Sala Oglinzilor din Palatul de la Versailles.

Tratatul de la Saint-German a generat mari dispute între reprezentanţii marilor puteri şi cei ai ţărilor mai mici, constituite sau reîntregite, generate mai ales de problemele teritoriale şi etnice aflate pe agenda discuţiilor.

La 31 mai 1919, reprezentatul României la Conferinţa de Pace, primul-ministru Ion I.C. Brătianu a subliniat că încheierea păcii cu Austria nu lăsa nici o îndoială asupra unirii Bucovinei cu România; totodată, el a făcut propuneri vizând modificarea unor articole. Potrivit acestuia, în textul acestui tratat, României îi erau impuse condiţii care îi jigneau independenţa politică şi îi compromiteau grav libertatea economică. El făcea referire la faptul că România trebuia să semneze un ''tratat al minorităţilor'', iar marile puteri să aibă dreptul de a verifica dacă drepturile acestora erau respectate şi, de asemenea, să acorde ''liberul tranzit'' pe teritoriul său pentru mărfurile şi persoanele aparţinând puterilor aliate, ceea ce afecta sursa de venituri ale statului, notează lucrarea ''Istoria românilor. România întregită (1918-1944)'' (vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Premierul român a arătat, totodată, primejdia divizării populaţiei României în două categorii - români şi minoritari: ''unii încrezători în solicitudinea statului, iar ceilalţi îndemnaţi de a-i fi potrivnici şi a căuta protecţie în afara graniţelor'', poziţia guvernului român fiind aceea de a nu se aduce limitări suveranităţii naţionale, potrivit volumului ''O istorie sinceră a poporului român'' (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2008).

Oficialităţile de la Bucureşti, inclusiv familia regală, considerau clauza minorităţilor, ca şi preambulul tratatului, contrare ''drepturilor suverane'' ale României, drept pentru care se opuneau semnării lui.

În pofida protestului justificat al delegaţilor români, tratatul a fost remis plenipotenţiarilor austrieci, fără să fie scoase din text clauzele privind garanţiile pentru minorităţi, regimul tranzitului şi cel vamal. La 4 iulie 1919, I.I.C. Brătianu a plecat din Paris, ca reacţie la atitudinea negativă a Conferinţei în problema tratatului cu Austria, apreciind că ţara sa era ''un stat suveran, căruia nimeni nu i-a contestat independenţa''.

La 12 septembrie 1919, la două zile, după semnarea tratatului, I.I.C. Brătianu a demisionat din funcţia de premier. A fost constituit un nou guvern, condus de generalul Arthur Văitoianu. Au urmat numeroase note ultimative trimise din partea Conferinţei de Pace, prin care România era somată să semneze acest tratat, dar autorităţile de la Bucureşti nu s-au conformat.

În urma alegerilor parlamentare din noiembrie 1919, a fost creat un nou guvern, condus de Alexandru Vaida-Voevod. În perioada 1-3 decembrie, au avut loc o serie de întâlniri cu reprezentanţii Aliaţilor, prilej cu care Al. Vaida-Voevod a declarat că guvernul României avea de gând să primească ultimatumul (al 12-lea), nu fără condiţii. El cerea să se renunţe la preambulul din ''Convenţia specială'' a Tratatului de la Saint-Germain în care se aprecia că independenţa României fusese recunoscută în 1878, cu condiţia de modificare a articolului 7 din Constituţie. În urma eforturilor depuse de Victor Antonescu, ministrul României la Paris, s-a obţinut amânarea termenului de expirare a ultimatumului de la 2 până la 8 decembrie 1919 şi modificarea literei şi spiritului tratatului minorităţilor. Reprezentanţii aliaţi au comunicat aprobarea lor în ceea ce priveşte schimbarea tratatului minorităţilor, dar au condiţionat-o, de acceptarea ultimatumului.

Recunoaşterea unirii Bucovinei cu România a ridicat puţine probleme, dar înscrierea ei în Tratatul de la Saint-Germain a fost amânată până după fixarea frontierelor cu Ungaria şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.

În timpul negocierilor privind încheierea Tratatului de la Saint-Germain, britanicii şi francezii s-au împotrivit dorinţei americanilor de a nu se acorda României întreaga Bucovină, pe baza hotărârii Congresului general de la Cernăuţi. Americanii au încercat să forţeze nota, cerând României să separe bazinul râului Ceremuş.

Diplomaţia română, informată asupra împărţirii Bucovinei, a refuzat să accepte soluţia şi a preferat o graniţă comună cu Polonia în Galiţia de est. Eforturile s-au canalizat şi în reformularea articolului 59 care, în textul iniţial, nu recunoştea Bucovina ca teritoriu aparţinând statului român. În noua redactare, articolul stipula: ''Austria renunţă, în ceea ce priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra părţii fostului ducat al Bucovinei, cuprinsă dincoace de fruntariile României'', frontierele fiind cele stabilite în decizia de Unire din 15/28 noiembrie 1918. Deşi nu înlăturau principiul în virtutea căruia marile puteri (Consiliul Societăţii Naţiunilor) îşi arogau dreptul de a ''ocroti'' interesele minorităţilor din România, modificările înlăturau sau diminuau alte clauze care afectau demnitatea şi suveranitatea naţională a statului român, conform ''Istoria românilor. România întregită (1918-1944)'' (vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Delegatul României la Conferinţa de Pace, generalul C. Coandă a semnat la 10 decembrie 1919, Tratatul cu Austria şi cel al minorităţilor. Pe document era menţionată data de 9 decembrie. Partea pozitivă a prevederilor Tratatului de la Saint-Germain se referea la desfiinţarea monarhiei dualiste austro-ungare şi la recunoaşterea proceselor revoluţionare care avuseseră loc pe teritoriul fostului imperiu în cursul anului 1918. Acest fapt, l-a observat şi deputatul Ion Nistor care, cu prilejul ratificării Tratatului de către Adunarea Deputaţilor de la Bucureşti, declara: ''Cred că desfiinţarea Austriei (monarhiei dualiste) şi ratificarea acestui tratat nu implică numai reîntoarcerea Bucovinei la patria-mamă, ci, mai mult, acest tratat are o însemnătate cu mult mai mare decât atâta. Dezmembrarea împărăţiei austro-ungare ne-a redat Bucovina, ne-a dat Transilvania şi Banatul, această mult aşteptată dezmembrare a făcut posibilă întregirea noastră naţională'', subliniază sursa amintită mai sus.

În preambulul Tratatului minorităţilor naţionale semnat în aceeaşi zi, se menţiona: ''Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia, Principalele Puteri Aliate şi Asociate, pe de o parte, şi România, pe de altă parte, având în vedere că, în virtutea tratatelor, pe care Principalelor Puteri Aliate şi Asociate şi-au pus semnătura, sporiri însemnate teritoriale sunt sau vor fi dobândite de Regatul României; considerând că România, din propria sa voinţă, doreşte a da garanţii sigure de libertate şi de dreptate, atât tuturor locuitorilor din vechiul Regat al României, cât şi celor din teritoriile de curând transferate, fără deosebire de rasă, limbă sau religie cărora le-ar aparţine'' au convenit semnarea acestui tratat. Erau stipulate în continuare drepturile şi libertăţile de care minorităţile naţionale din România se bucurau care, în fapt, erau înscrise deja în legislaţia ţării.

Pe de altă parte, articolul 12 a trezit multe controverse dar şi opoziţia lui Ion I.C. Brătianu: ''România consimte, ca orice membru al Consiliului Societăţii Naţiunilor să aibă dreptul de a semnala atenţiei Consiliului orice infracţiune sau temere de infracţiune la vreuna din aceste obligaţiuni''. De asemenea, România consimţea ca divergenţele de opinie asupra unor chestiuni de drept sau de fapt privitoare la aceste articole, între guvernul român şi vreuna dintre principalele Puteri Aliate şi Asociate sau orice altă putere, membre a Consiliului Societăţii Naţiunilor, să fie socotită drept un ''diferend cu caracter internaţional'', putând fi transmis Curţii Permanente de Justiţie Internaţională.

În Tratatul naţionalităţilor s-au înscris şi o serie de prevederi referitoare la ''liberul tranzit, pentru persoanele, mărfurile, vasele, trăsurile, vagoanele şi curierii poştali'' din Statele Aliate şi asociate; România urma să le acorde acelaşi regim ca şi cetăţenilor săi. Se preciza, la articolul 15, că ''Mărfurile în tranzit vor fi scutite de toate drepturile vamale sau altele'', ceea ce însemna că statul român nu beneficia de sumele pe care le-ar fi putut obţine prin taxe vamale.

Desăvârşirea unităţii naţionale a României a căpătat astfel recunoaşterea internaţională prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria, care recunoştea unirea Bucovinei cu România, semnat la 10 decembrie 1919, prin Tratatul de la Trianon cu Ungaria, care recunoştea unirea Transilvaniei cu România, semnat la 4 iunie 1920, şi prin Tratatul de la Paris, prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia (care nu l-a ratificat însă) recunoşteau unirea Basarabiei cu România, semnat la 28 octombrie 1920. Tratatul cu Bulgaria, de la Neuilly, semnat la 27 noiembrie (dar de România la 10 decembrie 1919), a reconfirmat, printre altele, frontiera româno-bulgară din 1913. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Explicaţie fotografie din deschidere: Primul premier al României întregite, Alexandru Vaida Voevod, a fost omagiat, în comuna sa natală, Bobâlna, de către localnici şi oficialităţi, în cadrul unui eveniment organizat de Prefectura Cluj şi primăria din localitate.