Din ianuarie şi până în iulie 1849, armatele ţărăneşti comandate de Avram Iancu au apărat eroic regiunea Munţilor Apuseni, luptând împotriva trupelor maghiare care încercau să pătrundă în această zonă, singura rămasă neocupată din Transilvania. În fruntea acestei rezistenţe, Avram Iancu, conducător politic şi militar de mare autoritate, a fost ajutat de prefecţii şi de tribunii săi, printre care s-au aflat Petru Dobra, Ioan Buteanu, Simion Balint, Ioan Axente Sever, Vasile Moldovan, Nicolae Corcheş ş.a., potrivit lucrării ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

În contextul în care mişcările din Moldova şi Ţara Românească fuseseră înăbuşite, revoluţionarii români din ambele principate şi-au concentrat eforturile în jurul revoluţiei din Transilvania. În tabăra lui Avram Iancu din Apuseni şi-au găsit adăpost numeroşi exilaţi politici din Moldova şi din Ţara Românească printre care Nicolae Bălcescu, Alexandru G. Golescu, Ion Ionescu de la Brad, I. Bălăceanu, pictorul Barbu Iscovescu ş.a.

''Românii din Banat şi Transilvania ştii că au luat armele. (...) Românii de-aici au început a organiza districtele româneşti, punând funcţionari români şi introducând limba română în actele publice'' îi scria Nicolae Bălcescu, aflat în Transilvania, în noiembrie 1848, lui A.G. Golescu. (''Revoluţia română din 1848'', Editura Politică, Bucureşti, 1969)

La 24 iunie/6 iulie 1849, detaşamentul condus de Pal Vasvari a fost nimicit la Fântânele, de moţii conduşi de tribunii Nicolae Corcheş şi Iacob Olteanu, luptă în care a căzut însuşi comandantul. Această victorie a încheiat ''bătălia Apusenilor'', desfăşurată pe parcursul a nouă luni de zile.

Sub impulsul lui Nicolae Bălcescu, liderii maghiari, Szemere Bertalan, ministru de Interne, dar şi guvernatorul Ungariei, Kossuth Lajos, au acceptat să poarte tratative cu Avram Iancu şi prefecţii săi. Tratativele au subliniat necesitatea, egal înţeleasă de ambele părţi, pentru o încetare a conflictului. Într-o scrisoare din 15/27 iunie 1849, parte din corespondenţa cu comandantul de brigadă, Simonffy Jozsef, Avram Iancu releva cauza pentru care se ajunsese la lupta armată a românilor împotriva nobilimii maghiare: ''Noi cu durere privim la scena ce s-a întâmplat în această patrie şi în care noi am fost siliţi a lua cea mai mare parte, însă să credeţi domnilor că răscularea noastră nu s-a întâmplat prin amăgirea Austriei (după cum dvs. rău sunteţi informaţi), ci pe noi ne-a răsculat nerecunoaşterea naţionalităţii politice, tirăniile şi barbariile conservativilor şi aristocraţilor maghiari din Transilvania pe care poporul în această epocă nu le-a mai putut suferi şi de care inteligenţa s-a scârbit cu totul ; am fost siliţi a ridica arme, a le purta în contra aceleia care mai departe ne tirăneşte şi se vede a ne apăra existenţa politică, despre care va mărturisi istoria punând vina cui va fi drept'', consemnează lucrarea ''Revoluţia română din 1848'' (Editura Politică, Bucureşti, 1969).

Urmând sfaturile lui Nicolae Bălcescu, care susţinea realizarea unui front comun împotriva asupririi imperiale, Avram Iancu s-a arătat gata pentru o înţelegere comună româno-maghiară. În aceeaşi scrisoare amintită mai sus, anticipând această poziţie, Avram Iancu sublinia că ''firea ne-a aşezat în una patrie, ca împreună să asudăm cultivând-o şi împreună să gustăm dulceaţa fructelor ei... Convingeţi-vă deplin - conchidea el - că între noi şi voi armele niciodată nu pot hotărî...''. Acesteia îi urmă, în august 1849, o altă scrisoare în care conducătorul moţilor se angaja să păstreze neutralitatea faţă de trupele maghiare.

La 2/14 iulie 1849, a fost semnat la Seghedin, ''Proiectul de pacificare'' de către Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, reprezentanţii emigraţiei române şi de Kossuth Lajos, guvernator al Ungariei. Proiectul avea la bază textul elaborat de Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac la care partea ungară şi-a adus unele amendamente. Guvernul maghiar se obliga să asigure românilor dreptul de folosire a limbii materne în administraţie, justiţie şi învăţământ; proiectul stipula, de asemenea, abolirea cu desăvârşire a corvezilor şi prestaţiilor feudale, redarea pământurilor aparţinând ţăranilor din satele persecutate şi declararea ca nule şi nevalabile a contractelor dintre ţărani şi proprietari, impuse prin forţă.

''Proiectul de pacificare'' era însoţit de ''Tratatul pentru formarea legiunii române'', cu un preambul în care se preciza că naţiunile română şi maghiară au interese comune, fiind ameninţate de acelaşi pericol, fapt pentru care se angajau să lupte pentru apărarea libertăţii sub acelaşi drapel. Conceptul înaintat care a stat la baza elaborării acestui tratat a fost pus în evidenţă de faptul că în partea finală a acestuia se sublinia că ''Legiunea jura credinţă României şi Ungariei. Ea se obliga să lupte pentru libertate şi independenţă, niciodată însă împotriva naţionalităţii (drepturilor naţionale) ale unui popor oarecare...'', potrivit lucrării ''Revoluţia română din 1848'' (Editura Politică, Bucureşti, 1969).

Trebuie menţionat aici faptul că pentru prima dată într-un document oficial Principatele Române erau menţionate sub numele de România, notează lucrarea ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Documentele care au rezultat în urma tratativelor nu cuprindeau nicio menţiune din care să rezulte că guvernul ungar ar fi renunţat la uniunea Transilvanei cu Ungaria - cauza esenţială a ridicării revoluţionare a românilor. Drepturile recunoscute în cele două documente confirmau o situaţie realizată în fapt; parte din aceste drepturi erau exercitate deja de români, ele fiind consacrate, puţin mai târziu, prin legea naţionalităţilor. Autonomia Transilvaniei nu a fost pusă în discuţia celor două părţi, potrivit lucrării ''Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)'' (vol.VII, TOM I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

La 16/28 iulie, Camera Deputaţilor din Ungaria a votat Legea naţionalităţilor, care asigura drepturi românilor şi slavilor din Ungaria. Era prima lege în acest sens din Europa. Prin votarea acestei legi, guvernul ungar a sperat să câştige alianţa românilor şi a sârbilor împotriva Habsburgilor. Actul a fost votat într-un moment dificil, când Revoluţia ungară se afla în faţa confruntării decisive cu forţele celor două mari puteri imperiale: Austria şi Rusia. Votat cu întârziere actul nu a putut să influenţeze evenimentele în curs de desfăşurare.

Câteva zile mai târziu, la 19/31 iulie 1849, armata revoluţionară maghiară comandată de generalul Bem a fost înfrântă în bătălia de la Sighişoara-Albeşti, de trupele ruse conduse de generalul Aleksandru Nikolaevici Luders. Câteva zile mai târziu, la 29 iulie/10 august, armata maghiară a fost înfrântă decisiv la sud de Timişoara.

În aceste condiţii, generalul Bem a fost nevoit să transmită generalului Gorgey Arthur toate atribuţiile, căutând refugiu înspre Orşova însoţit de numai câteva trupe credincioase. La 1/13 august 1849, armata maghiară de sub comanda noului general a capitulat depunând armele pe câmpul de la Şiria, lângă Arad, în faţa armatei ruse, comandate de generalul Ivan Fiodorovici Paskevici. Garnizoana din Komarom, comandată de generalul Kalpka Gyorgy, a capitulat la 22 septembrie/2 octombrie 1849, potrivit volumelor ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003) şi ''Avram Iancu'' (Silviu Dragomir, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965).

Capitularea armatei ungare la Şiria şi ocuparea Transilvaniei de către trupele austriece şi ruse au însemnat sfârşitul Revoluţiei. La ordinul generalilor austrieci, legiunile româneşti au fost dezarmate, o parte din fruntaşii Revoluţiei românilor au fost chiar constrânşi să ia drumul exilului şi mulţi ţărani au fost arestaţi. În Transilvania a fost introdus un aspru regim de teroare şi supraveghere, consemnează lucrarea ''Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)'' (vol.VII, TOM I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru, editor online: Anda Badea)