La 25 ianuarie/6 februarie 1859 domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit ca primul prim-ministru al Ţării Româneşti pe Ioan Alexandru Filipescu.

Astfel, printr-o telegramă expediată din Iaşi în acea zi, domnitorul Alexandru Ioan Cuza invita pe preşedintele Adunării Elective din Ţara Românească să aducă la cunoştinţa membrilor acesteia că a însărcinat pe ''dumnealui logofătul Ioan Al. Filipescu şi pe dumnealui logofătul Nicolae Golescu a primi frânele guvernului din mâinile căimăcămiei''. De asemenea, menţiona că i-a numit pe Ioan Al. Filipescu - preşedinte al Consiliului şi ministru de justiţie, iar pe Nicolae Golescu - ministru de interne şi că i-a autorizat, în acelaşi timp, ''a compune un Minister provizoriu'', minister care s-a şi constituit imediat. Telegrama era contrasemnată de Vasile Alecsandri, ministru de Externe, se arată în volumul ''Viaţa şi opera lui Cuza Vodă'' al istoricului Constantin C. Giurescu în (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966).

Ioan Alexandru Filipescu (1811-1863) s-a născut la Bucureşti, fiind fiul marelui boier Alexandru N. Filipescu-Vulpe. A făcut studii universitare (ştiinţe juridice) la Paris, apoi, revenit în ţară în 1853, a intrat în magistratură, ca membru al Tribunalului Ilfov şi al Curţii de Justiţie, se arată în ''Dicţionarul biografic de istorie a României'' (Editura Meronia, Bucureşti, 2008). Este numit de domnul Ţării Româneşti Barbu Ştirbei în funcţia de ministru al Trebilor de Afară şi logofăt al Dreptăţii. Ioan Al. Filipescu a fost membru al căimăcămiei din Ţara Românească, alături de Emanoil Băleanu şi Ion Manu (18 octombrie octombrie 1858 - 24 ianuarie 1859), căimăcămia din trei membri fiind numită conform prevederilor Convenţiei de la Paris din 1858. Deşi conservator, a susţinut - ca membru al căimăcămiei, deputat în Divanul ad-hoc şi în Adunarea Electivă - lupta partidei naţionale pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza.

A fost numit, la 25 ianuarie 1859, preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti (25 ianuarie - 27 martie 1859), deţinând totodată şi funcţia de ministru al Justiţiei. În componenţa guvernului condus de Ioan Al. Filipescu au mai intrat: Dimitrie Brătianu, ministru de Externe; Barbu Catargiu, ministru de Finanţe; Ioan C. Cantacuzino, ministru al Cultelor; generalul Barbu Vlădoianu, ministru de Război; Grigore Filipescu, ministrul Controlului (minister ce avea atribuţiunile Curţii de Conturi), potrivit volumului ''Istoria guvernelor României'' de Stelian Neagoe (Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995). Ulterior, Ioan Al. Filipescu a mai fost deputat, în mai multe legislaturi, iar în 1862 a deţinut şi vicepreşedinţia Adunării Deputaţilor.

Tot la 25 ianuarie/6 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a trimis o notă diplomatică puterilor garante, în care prezenta alegerea sa ca domn şi în Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, ca o expresie a voinţei politice a românilor pentru înfăptuirea unirii complete a Principatelor, declarând, în acelaşi timp, că împărtăşeşte dorinţa ţării de unire sub un prinţ străin, fiind gata să se retragă, dacă se găseşte o soluţie convenabilă ţării şi agreată de Marile Puteri. ("Istoria României în date", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

''Chiar a doua zi după alegerea sa şi la Bucureşti, Cuza a făcut o nouă dovadă de abnegaţie în faţa compatrioţilor, găsind, în cuprinsul notei expediate puterilor garante, cele mai potrivite cuvinte pentru salvarea orgoliilor ştirbite din exterior şi pentru atenuarea suspiciunilor din interior: ''Întemeindu-mă pe votul Adunărilor ad-hoc, rostit din nou în Adunarea Moldovei, în şedinţa din 5 ianuarie, constat încă o dată că ţara a cerut Unirea cu prinţ străin (...) Lipsit de ambiţie personală şi nedorind alta decât binele ţării mele, aşa precum ea îl înţelege şi îl cere, nu am altă trebuinţă de a declara că voi fi totdeauna gata de a mă întoarce la viaţa privată şi că nu voi considera retragerea mea ca un sacrificiu dacă soarta românilor va fi hotărâtă în conformitate cu dorinţa ce a exprimat-o naţia întreagă''. Declaraţia solemnă şi sinceră a domnitorului, vizând dubla audienţă, a avut darul de a împăca pe mulţi cu ideea provizoratului politic, a regimului constituţional tranzitoriu, premergător Unirii definitive, chiar dacă asupra duratei în timp şi a căilor de acces către obiectivul final opiniile erau felurite'', se arată în volumul ''Iaşi: 1600-1859-1918. Aspecte ale luptei pentru unitate naţională'' (Editura Junimea, Iaşi, 1983). AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Marina Bădulescu, editor online: Irina Giurgiu)