Slujba de canonizare a Mitropolitului Ardealului Andrei Şaguna, oficiată la 29 octombrie 2011, la Catedrala Ortodoxă din Sibiu, de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, PF Daniel, şi un sobor format din câteva sute de preoţi, printre care şi Mitropolitul Ardealului, IPS Laurenţiu Streza, şi o delegaţie de ierarhi din Grecia

Unul dintre cei mai mari apărători ai ortodoxiei, identităţii naţionale şi unităţii românilor, mitropolitul şi îndrumătorul cultural, Andrei Şaguna, pe numele său de mirean Anastasie, s-a născut în Mişkolţ (Miskolc) în Ungaria, la 20 decembrie 1808/1 ianuarie 1809, fiind fiul unui negustor macedonean, potrivit lucrării ''Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900'' (Editura Academiei Române, Bucureşti, 1979).

A făcut studii gimnaziale la Mişkolţ şi Pesta. Tot la Pesta a făcut studii superioare de filosofie şi de drept (1926-1829). La Vârşeţ a făcut studii teologice (din 1829), la terminarea cărora a intrat în mănăstirea sârbească Hopovo (1833), fiind tuns în monahism, primind numele Andrei. A fost profesor la Seminarul Teologic şi secretar al Consistoriului arhidiecezan din Karloveţ (din 1834), egumen la mănăstirile Iazac (1838), Beşenovo (1841), Hopovo (1842), Covil (1845), notează dicţionarul ''Membrii Academiei Române 1866-2003'' (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

În 1846, a fost numit vicar general al Episcopiei vacante de la Sibiu. Un an mai târziu, a fost numit episcop, depunând, în această calitate eforturi în vederea restaurării vechii mitropolii a Transilvaniei. Episcopia ortodoxă de la Sibiu a fost ridicată la rangul de mitropolie la 12/24 decembrie 1864, Andrei Şaguna fiind numit mitropolit. În 1869 a aprobat statutul organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, document după care s-a condus biserica din Transilvania până în 1925.

Andrei Şaguna a susţinut şi s-a implicat în mişcarea revoluţionară a românilor transilvăneni din 1848-1849. La 3/15 mai 1848, în prima zi a Marii Adunări de la Blaj, episcopul Andrei Şaguna a fost proclamat preşedinte al Adunării alături de episcopul Ioan Lemeni (unit). A doua zi, Adunarea a adoptat "Petiţiunea naţională", programul Revoluţiei române din Transilvania, care revendica în 16 puncte: dreptul românilor de a fi reprezentaţi în Dietă, dreptul de a folosi limba română în legislaţie şi administraţie, emanciparea Bisericii Ortodoxe Române de sub jurisdicţia mitropoliei sârbeşti, desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire, libertatea industriei şi a comerţului, desfiinţarea breslelor, libertatea cuvântului şi a tiparului, asigurarea libertăţii personale şi a întrunirilor, înarmarea poporului şi înfiinţarea gărzii naţionale, învăţământ de toate gradele în limba română, impozit proporţional cu veniturile, amânarea discutării în dietă a problemei ''uniunii'' Transilvaniei cu Ungaria până la convocarea unei adunări în care românii să fie reprezentaţi proporţional etc., conform ''Istoriei României în date'' (Ed. Enciclopedică, 2003).

Pentru transpunerea în fapt a prevederilor petiţiei au fost alese două delegaţii şi un comitet permanent cu sediul la Sibiu. Una dintre delegaţii, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, urma să prezinte împăratului, la Viena, cererile naţiunii române. Cealaltă, condusă de episcopul Ioan Lemeni, urma să meargă, în acelaşi scop, la Dieta Transilvaniei de la Cluj. Comitetul permanent, alcătuit din 23 de membri, era condus tot de episcopul Andrei Şaguna, vicepreşedinte fiind Simion Bărnuţiu, şi avea ca scop conducerea acţiunii îndeplinirii hotărârilor Adunării de la Balj, ţinând cont de faptul că însuşi comitetul fusese creat pentru a centraliza răspunsurile de la Viena şi Cluj şi a le comunica apoi următoarei adunări naţionale.

O primă petiţie a românilor a fost prezentată Curţii la 18/30 mai 1848, fără ca delegaţia să primească vreun răspuns. La fel s-a întâmplat şi cu cea înaintată la Innsbruck (18/30 iunie). Evenimentele s-au precipitat, astfel încât începând cu luna octombrie întreg teritoriul Transilvaniei s-a transformat într-un teatru de război, pornit de la simpla ridicare a ţărănimii împotriva nobilimii, care s-a soldat cu mii de vieţi pierdute. Victimele aceste confruntări au fost deopotrivă români, unguri, saşi şi secui, însă românii au plătit tributul cel mai greu, notează volumul ''Istoria românilor. Constituirea României Moderne (1821-1878)'' (vol. VII, tom 1, Ed. Enciclopedică, 2003).

În acest context, au fost convocate la Sibiu şi la Blaj, două adunări pe criterii confesionale. La 16/28 decembrie 1848, a fost deschisă adunarea românilor de la Sibiu, care a fost prezidată de Andrei Şaguna. Au participat peste 250 de intelectuali şi preoţi aparţinând ambelor confesiuni, la care s-au adăugat membrii Comitetului Naţional. Rezoluţia adoptată de adunare a cuprins următoarele puncte: instaurarea administraţiei româneşti pe întreg teritoriul Transilvaniei, alcătuirea unui comisii mixte, chemată să rezolve litigiile sociale şi să evalueze pagubele suferite de ţărani; crearea unui corp românesc de cavalerie şi procurarea a 50.000 de arme; redeschiderea şcolilor şi, în sfârşit, convocarea unei Diete, alcătuită din reprezentanţi aleşi ai naţionalităţilor. Documentul sancţionat de adunare cuprindea un nou şi hotărât protest împotriva uniunii.

În urma acestei adunări, acţiunea românească s-a îndreptat spre realizarea unei strânse colaborări între românii din Imperiul Habsburgic. Un rol important i-a revenit lui Nicolae Bălcescu, dar şi altor revoluţionari munteni aflaţi în Transilvania în ultimele luni ale anului 1848.

Astfel, la 13/25 februarie 1849, episcopul ortodox Andrei Şaguna, în fruntea delegaţiei Adunării române de la Sibiu, a înfăţişat împăratului Franz Joseph I ''Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina'', care cerea legitima constituire a naţiunii române într-un organism statal unitar, de sine stătător, în cadrul monarhiei, administraţie în limba română, reprezentanţă proporţională în parlamentul imperial ş.a., potrivit ''Istoriei României în date'' (Ed. Enciclopedică, 2003). Nici memoriul din 26 aprilie/7 mai 1849, realizat împreună cu reprezentanţii poporului slovac nu a avut audienţa dorită. La fel ca şi predecesorul său, împăratul s-a mărginit să facă doar promisiuni. Demersul românilor la Viena a reprezentat o acţiune de o deosebită importanţă, fiind o variantă de program politic axat pe dezideratele întregii comunităţi naţionale din Imperiul austriac. Însă era exprimată şi ideea unirii românilor din Imperiu, o formulă susţinută de transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, dar şi de emigranţii revoluţionari din Ţara Românească şi Moldova.

Mitropolitul Andrei Şaguna a susţinut, în special, prin acţiunile sale, emanciparea şi întărirea bisericii ortodoxe române din Ardeal. Prin separarea de mitropolia sârbească şi prin reorganizarea ei, Şaguna elaborând în acest scop ''Statutul organic'', biserica românească a devenit un factor însemnat în lupta pentru unitatea naţională a românilor din Transilvania. Încredinţat de rolul pe care învăţătura şi cultura îl au în emanciparea unei societăţi, Şaguna a sprijinit înfiinţarea de şcoli în comune, precum şi a gimnaziilor din Braşov şi Brad, a Seminarului teologic şi pedagogic din Sibiu.

A fost unul dintre întemeietorii Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) al cărei prim preşedinte a fost între 1861-1866.

În 1850, a deschis la Sibiu o tipografie - Tipografia Arhidiecezană, unde i-au apărut broşuri politico-bisericeşti (''Scrisori apologetice'', 1862), opere canonice (''Elementele dreptului canonic'', 1854, ''Compendiu de dreptul canonic'', 1868, ''Enchiridionul'', 1871), ''Istoria bisericii ortodoxe răsăritene universale'' (două volume, 1860), studii pastorale (''Teologia pastorală'', 1857; ''Manual de studiul pastoral'', 1872), scrieri omiletice. De asemenea, sub îngrijirea lui au fost tipărite cărţi de ritual, traduse din slavonă şi sârbeşte, cărţi bisericeşti (''Mineiele'', spre exemplu) cărora le-a întocmit prefeţe, precum şi o serie de manuale pedagogice.

A supravegheat, între 1856-1858, tipărirea Bibliei, ''adecă dumnezeiasca Scriptură a Legii cei vechi şi Nuoi după originalul celor şaptezeci şi doi tâlcuitori din Alexandria'' (două volume), căreia i-a scris o frumoasă prefaţă. În manuscris i-a rămas o gramatică (''Grammatica valachia''), redactată în latineşte (cu echivalenţe româneşti), inspirată din gramatica lui C. Diaconovici-Loga, potrivit lucrării ''Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900'' (Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1979).

La iniţiativa sa a apărut la Sibiu, începând cu 3 ianuarie 1853, bisăptămânal, ziarul de informaţie socială şi culturală ''Telegraful român''. În primii ani s-a aflat sub conducerea lui Florian Aaron şi apoi sub cea a lui dr. Pavel Vasici, potrivit lucrării ''Istoria României în date'' (Ed. Enciclopedică, 2003). În paginile sale au fost publicate articole politice, dar şi pe teme bisericeşti sau şcolare, unele nesemnate, cuvântări, scrieri pastorale, aparţinând lui Andrei Şaguna, care stabilea, totodată, linia politică a publicaţiei. De asemenea, o circulară din 1859 către preoţi şi învăţători îi îndemna pe aceştia să culeagă colinde, poveşti şi cântece populare. Şaguna intenţiona să alcătuiască o culegere de poveşti şi cântece româneşti.

Andrei Şaguna a fost, totodată, un orator cu autoritate, manifestându-se în cuvântări ţinute în româneşte, ungureşte şi sârbeşte: despre autonomia bisericii ortodoxe române, în chestiunea tipăririi cărţilor româneşti, în diete (între 1863-1865 a fost deputat în Dieta Transilvaniei), sinoade, în Parlament, la Viena şi Pesta, la dezbaterile Senatului imperial (în care a fost membru, după 1860). Multe dintre discursurile sale au apărut în ''Foaie pentru minte, inimă şi literatură'' şi în ''Gazeta Transilvaniei'', ziar pentru a cărui reapariţie a intervenit pe lângă guvern.

La 7 septembrie 1871 a fost numit membru de onoare al Societăţii Academii Române.

Mitropolitul Andrei Şaguna a murit la 16/28 iunie 1873, la Sibiu. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, editor: Horia Plugaru, editor online: Gabriela Badea)