Orașul minier Roros și Circumferința sunt legate de minele de cupru înființate în secolul al XVII-lea și exploatate timp de 333 de ani, până în 1977. Situl cuprinde orașul și peisajele sale culturale industrial-rurale, Femundshytta, o topitorie cu zona aferentă, și Vinterleden - ruta de iarnă pentru transport. Complet reconstruit după distrugerea sa de trupele suedeze în 1679, Roros conține aproximativ 2.000 de case din lemn cu unul și două etaje și o topitorie. Multe dintre aceste clădiri și-au păstrat fațadele din lemn înnegrit, conferind orașului un aspect medieval. Înconjurat de o zonă tampon, ce coincide cu zona de privilegii - Circumferința -, acordată întreprinderii miniere de Coroana danezo-norvegiană (1646), ilustrează stabilirea și înflorirea unei culturi durabile bazate pe extracția cuprului într-o regiune îndepărtată cu o climă aspră, potrivit https://whc.unesco.org/.

La momentul înființării minei de cupru în 1644, exista o singură fermă. Situată în apropierea râului Hitterelva, prima topitorie a fost construită în 1646; ulterior, fermele satului au fost construite una lângă alta într-o structură asemănătoare unui oraș. Această structură este încă prezentă în Rorosul de astăzi.

Foto: (c) Lisen Roll/© Riksantikvaren

Toate resursele disponibile trebuiau exploatate pentru a crea o societate durabilă în jurul minei de cupru. Muncitorii de la topitorie și mine trebuiau să fie și fermieri, ei construindu-și casele aproape una de alta, de-a lungul celor două străzi principale ale orașului. Parcelele din jurul orașului erau cultivate cu furaje pentru hrănirea animalelor în timpul iernii, depozitele în care era păstrat nutrețul fiind încă în picioare. Alături de fermele de vară de pe dealurile din jur, aceste mici ferme au oferit o bază esențială pentru supraviețuire în acest mediu ostil, arată site-ul https://verdensarvenroros.no/.

Atât fermele aparținând celor din conducerea minei, cât și cele ale muncitorilor erau similare din punct de vedere structural, deși diferite ca dimensiuni. Apropierea fermelor, în structura de tip oraș, este unică în Norvegia. Amintind de idealurile renascentiste, orașul a fost inițial cartografiat strict într-o formă dreptunghiulară. Incendiat de două ori în 1678 și 1679 de trupele suedeze, orașul a fost reconstruit sub influența epocii baroce. De atunci, orașul a fost cruțat de marile incendii, lăsând structura barocă intactă până în prezent.

Încă din prima perioadă a reglementărilor naționale de conservare, anii 1920, părți ale arhitecturii din lemn ale locuințelor din Roros au fost incluse pe lista monumentelor istorice.

În 1980, în Patrimoniul Mondial UNESCO era inclus doar centrul orașului, cu stilul său tradițional de arhitectură din lemn. În 2010, Patrimoniul Mondial UNESCO a fost extins pentru a include monumente culturale și peisaje dincolo de centrul orașului, denumirea obiectivului devenind Orașul Minier Roros și Circumferința. Urmele activităților miniere (defrișări, grămezi de zgură, telecabina și alte instalații din zonele miniere) sunt încă vizibile în peisaj. De asemenea, parcelele agricole din jurul orașului și agricultura de vară de pe dealurile din jur au conferit un caracter unic zonei.

Situl este alcătuit din trei zone: orașul minier Roros împreună cu peisajul istoric și cultural înconjurător - Circumferința, topitoria Femundshytta și Vinterleden - ruta de transport de iarnă, conform https://verdensarvenroros.no/.

Orașul minier Roros și Circumferința

Circumferința este zona de resurse acordată Minei de cupru Roros (1644-1977) prin 'privilegiu' regal în 1646. În cadrul Circumferinței, cu o rază de 45 km și centrată pe vechea mină Storwartz, companiei miniere i s-au acordat drepturile de a utiliza toate resursele. Aici se găsesc exemple de case tradiționale și urme ale operațiunilor extinse ale minei - minerit, topire, transport, tăierea lemnului și arderea acestuia pentru producerea cărbunelui, căi navigabile și baraje.

Foto: (c) Oriol Casanovas Puigjane/© OUR PLACE The World Heritage Collection

Orașul minier Roros și Circumferința, sit inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, reprezintă o mărturie unică a acestei perioade și arată cum atât așezările, cât și mineritul au fost adaptate la o climă solicitantă și la o regiune îndepărtată. Istoria și cultura populației vorbesc despre condiții de trai dure. Agricultura a fost o parte importantă a mijloacelor de trai ale oamenilor, iar comerțul cu poporul sami din zonă, care creștea reni, le-a adus resurse importante.

Topitoria Femundshytta

Topitoria de la Femund a fost înființată pentru a accesa cheresteaua disponibilă pentru producerea de cărbune, fiind necesare cantități enorme de cărbune. Transportul minereului de la minele din jurul orașului Roros la Femundshytta era dificil. Acesta se efectua, de regulă, în timpul iernii, folosind sănii trase de cai sau cu barca din Nordvika peste lacul Femund, în timpul verii. Produsul topitoriei de la Femundhytta, cuprul negru, era transportat înapoi la topitoria de la Roros pentru procesul final de rafinare, indică https://verdensarvenroros.no/.

Foto: (c) Oriol Casanovas Puigjane/© OUR PLACE The World Heritage Collection

Conform recensământului din 1801, la Femundhytta existau 11 locuințe separate și 58 de locuitori. Pe lângă munca la topitorie, oamenii își câștigau existența prin vânătoare, pescuit și agricultură. Rămășițele rezultate din topire, împreună cu fundațiile locuințelor, stau mărturie în ceea ce privește utilizarea intensivă a resurselor disponibile într-o zonă în care condițiile de viață erau extrem de dificile.

Vinterleden - ruta de iarnă pentru transport

Ruta de iarnă a fost una dintre cele mai aglomerate rute de transport, fiind principala legătură între două orașe miniere Falun, din Suedia, și Roros, din Norvegia. Mina de cupru și muncitorii aveau nevoie de rezerve enorme de materiale și de tot felul de mărfuri. Prin urmare, Roros a devenit un important centru comercial atât pentru așezările suedeze din jur, cât și pentru cele norvegiene. Transportul de mărfuri se efectua de preferință în timpul iernii, folosind sănii trase de cai peste râuri, lacuri și mlaștini înghețate. Sute de sănii transportau nenumărate încărcături de mărfuri către și de la Roros în fiecare iarnă.

Călătoria dus-întors era de aproximativ 850 de kilometri și putea dura mai mult de 6 săptămâni. Dacă vremea și condițiile de teren erau bune, o sanie putea parcurge între 20 și 40 km pe zi. Traficul de-a lungul acestui traseu a dus, de asemenea, la stabilirea unui model de practici interesante din punct de vedere cultural și istoric. De-a lungul traseului au fost construite ferme sau hanuri, unde atât oamenii, cât și caii puteau găsi adăpost și hrană. Unele dintre acestea - Sather, Holla, Korssjoen și Sevatdalen - încă mai pot fi văzute și astăzi de-a lungul acestui străvechi drum de iarnă, notează https://verdensarvenroros.no/. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Doina Lecea, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.whc.unesco.org