Descendentă a faimoasei familii de poeţi a Văcăreştilor, neobosită militantă pe tărâm cultural, Elena Văcărescu (1864-1947) a reprezentat cu strălucire spiritualitatea românească atât prin opera ei scriitoricească cât şi printr-o serie de activităţi diplomatice, fiind numită de Nicolae Iorga ''ambasadoarea sufletului românesc''.

Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie 1864 la Bucureşti, fiind fiica lui Ioan Văcărescu, ministru plenipotenţiar, şi a Eufrosinei (n. Fălcoianu), descendentă a unei vechi familii boiereşti muntene. Studiile le-a început în casa părintească şi le-a continuat la Paris, unde a audiat, la Sorbona, cursuri de literatură, filosofie, estetică, istorie şi mitologie. Prin Sully Prudhomme a dobândit cunoştinţe de artă poetică şi acreditare în saloanele literare ale epocii, potrivit ''Dicţionarului scriitorilor români'' (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu; Editura Albatros, Bucureşti, 2002). A debutat în 1886 cu volumul de poezii ''Chants d'Aurore'', apărut la Paris şi premiat de Academia Franceză cu Premiul ''Archon Despérouses''.

După terminarea studiilor a revenit la Bucureşti. Între 1888 şi 1891 s-a aflat în suita reginei Elisabeta (poeta Carmen Sylva), admiratoare a talentului tinerei literate (''Dicţionarul general al literaturii române'', apărut sub egida Academiei Române, la Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009). ''Regina Elisabeta n-a rămas indiferentă - încă înainte de a o cunoaşte fusese, ca poetă, profund impresionată de volumele de versuri ale Elenei Văcărescu, ''Chants d'Aurore'' şi ''Le Rhapsode de la Dambovitza''. Dar regina Elisabeta nu e singura fermecată de tânăra poetă. Prinţul Ferdinand, moştenitorul tronului, se îndrăgosteşte nebuneşte de şarmanta domnişoară de onoare a reginei Elisabeta. (...) Raţiuni politice, brutal puse în evidenţă de toţi oamenii politici români şi de regele Carol, frâng aripile dragostei... Şi tânăra poetă ia drumul exilului ....'', scrie istoricul Ion Bulei în prefaţa cărţii ''Memorial în mod minor'' de Elena Văcărescu (traducere de Anca-Maria Christodorescu, Compania, Bucureşti, 2001; ediţia originală : Hélčne Vacaresco - ''Mémorial sur le mode mineur'', Paris, 1946).

Astfel, după 1891 s-a stabilit la Paris, unde până la sfârşitul vieţii a desfăşurat o intensă activitate literară şi diplomatică în favoarea României. A deschis, în 1898, un salon literar în apartamentul său din Paris, acesta fiind frecventat de mari oameni de stat, diplomaţi, artişti, scriitori. Elena Văcărescu s-a impus în lumea literelor franceze, trezind un binemeritat ecou şi în presa din ţară. ''Era o natură sociabilă, veselă, optimistă. Cucerea îndată simpatia oamenilor prin felul ei deschis, prin scânteierea spiritului ei ingenios, dar toate devotamentele pe care le câştiga pentru sine le îndrepta îndată către ţara ei de obârşie, niciodată uitată, mereu prezentă în inima ei caldă şi credincioasă.(...) Franţa a devenit pentru ea o a doua patrie, primitoare, binevoitoare, dar în mijlocul Franţei Elena Văcărescu a rămas româncă'', scria Tudor Vianu despre Elena Văcărescu.

În 1912 a fondat împreună cu N. Iorga, Dimitrie Gusti, O. Goga ş.a. ''Cercul Analelor'' din Bucureşti, importantă instituţie a Conferinţelor franco-române, afiliată la ''Cercul Analelor'' din Paris, şi a participat, alături de N. Iorga, la întemeierea Ligii Culturale.

În anii Primului Război Mondial a depus o intensă activitate pentru susţinerea intereselor naţionale româneşti în Occident. În 1920 a primit misiunea de a face parte din delegaţia României la Societatea Naţiunilor. A conferenţiat în Belgia, Cehia, Elveţia, Franţa, Italia, Olanda, Polonia, Spania, făcând cunoscute străinătăţii realităţile politice româneşti, activitatea sa politică şi oratorică fiind prioritară celei scriitoriceşti, se arată în dicţionarul "Membrii Academiei Române (1866-2003)" (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003). La Societatea Naţiunilor, timp de două decenii s-a dedicat unor importante misiuni culturale şi acţiuni diplomatice, străduindu-se totodată ca prin discursuri şi conferinţe să aducă România şi creaţia ei spirituală în atenţia Europei. ''Când Elena Văcărescu vorbeşte în Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor, hotelurile se golesc şi sala de conferinţe se umple'', scria ''Journal des débats'' din 29 decembrie 1928 (articolul ''Văcăreştii'' semnat de Dumitru Almaş în ''Magazin istoric'' nr. 5 / mai 1975)

A fost ataşat de presă, apoi consilier cultural pe lângă Legaţia României la Paris, şi secretar general al delegaţiei României la Societatea Naţiunilor. A făcut parte, din 1922, din comitetul de conducere al Comisiei de Cooperare Intelectuală de la Geneva (de pe lângă Societatea Naţiunilor), a fost fondatoare, alături de Paul Valéry, a Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală (1924, Paris). A fost, de asemenea, preşedintă de onoare a Academiei Feminine de Litere din Paris şi iniţiatoare a Premiului Femina pentru roman. În 1934 s-a aflat între fondatorii Casei Româneşti din Paris, potrivit ''Dicţionarului general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009). De asemenea, s-a numărat printre membrii fondatori ai Comitetului Internaţional pentru Difuzarea Artelor şi Literelor prin Cinematograf (1930).

Foto: (c) ALEX TUDOR/AGERPRES FOTO

Prof. univ. dr. Viorica Moisuc şi George Potra, la colocviul 'Elena Văcărescu şi diplomaţia culturală românească - o vocaţie, o misiune'. (Bucureşti, 19 mart. 2012)

După cel de-al Doilea Război Mondial a fost numită, în 1945, consilier cultural pe lângă Ambasada României. Elena Văcărescu a făcut parte şi din delegaţia română la Conferinţa de pace de la Paris (1946).

''Practică o diplomaţie culturală cu reguli de când lumea, dar cu altfel de implicări. Elena Văcărescu îşi afirmă descendenţa din cultura română, cu firescul apartenenţei la cultura europeană. Nu-şi propune să creeze cultură românească, ci se produce în mijlocul unei culturi care e şi a românilor. Impune interesul pentru cultura română din interiorul valorilor acesteia, care sunt cele europene. De aceea e şi luată în seamă, invitată, aşteptată, aplaudată şi curtată'', scrie istoricul Ion Bulei în prefaţa cărţii ''Memorial în mod minor''. Acesta subliniază, de asemenea, că ''Elena Văcărescu trebuie aşezată între celebrităţile feminine cu vocaţie cu vocaţie europeană ale neamului nostru, cum ar fi Anna de Noailles sau Martha Bibescu.''

Amintim din opera Elenei Văcărescu: ''Rapsodul Dâmboviţei'' (''Le Rhapsode de la Dambovitza'', publicat în 1892 la Bucureşti, premiat de Academia Franceză), ''L'Ame sereine'' (Paris,1896), ''Lueurs et Flammes'' (Paris, 1903), ''Kings and Queens I have known'' (Londra, New York, 1904), ''Pe urma dragostei'' (Bucureşti, 1905), ''Chants du Cobzar'' (Paris, 1905), ''Nuits d'Orient. Folklore roumain'' (Paris, 1907), ''The Queen's friend'' (Londra, 1907), ''Le Jardin passionnné'' (Paris, 1908), ''Amor vincit'' (Paris, 1909), ''Le Sortilčge'' (Paris, 1911), ''La Dormeuse éveillée'' (Paris, 1914), ''Dans l'or du soir'' (Paris, 1927) ş.a.

''Memorialistica (''Mémorial sur le mode mode mineur'', 1946, şi ''Le roman de ma vie'', început în 1942, rămas neîncheiat) documentează în legătură cu anii copilăriei, Bucureştii de altădată, Parisul de după 1880, cu saloanele literare ale timpului. Interes cu mult mai mare prezintă amintirile literare ale autoarei care i-a cunoscut personal pe: Hugo, Alecsandri, Eminescu, Leconte de Lisle, Sully Prudhomme, Caragiale, Macedonski, Anna Brâncoveanu de Noailles, Proust, Anatole France, Paul Valéry, d'Annunzio, Unamuno, Tagore'', se arată în ''Dicţionarul scriitorilor români'' (Ed. Albatros, Bucureşti, 2002).

La 11 iunie 1925 a fost aleasă membru de onoare al Academiei Române, fiind prima femeie primită în rândurile Academiei Române, potrivit ''Dicţionarului scriitorilor români''. Laureată de două ori a Academiei Franceze, Elena Văcărescu a fost decorată, în 1927, şi cu Legiunea de Onoare, în grad de Cavaler, iar în 1933 cu Ordinul ''Coroana României'' în grad de Mare Ofiţer.

Foto: (c) MARIA POSTELNICU/AGERPRES FOTO

Ceremonia de reînhumare a rămăşiţelor pământeşti ale Elenei Văcărescu. (Bucureşti, 2 sept. 1959)

Elena Văcărescu a murit la Paris, la 17 februarie 1947. În 1959 a fost reînhumată în Cimitirul Belu din Bucureşti, în cavoul familiei Văcărescu.

''Decisă să nu mă căsătoresc, să nu ascult şoaptele dulci, neştiute ale iubirii ivite în calea mea, am fost stăpânită de o pasiune care mă va urmări până la ultima suflare şi, cine ştie, poate şi dincolo de mormânt. Vreau să spun că m-a locuit o veşnică obsesie, o sete de acţiune, o rană nevindecată pe care aş numi-o patriotism, dacă patriotismul, chiar exacerbat, ar fi putut sălăşlui atâta vreme - dar acesta a fost cazul meu - într-o făptură omenească. Fără cămin şi fără avere, fără soţ, fără iubit, fără copii, am început să iubesc România cu o patimă care mi-a umplut toate clipele fiecărei zile, mi-a chinuit toate nopţile şi, de-a lungul a mai mult de patruzeci de ani, a ştiut să-mi dea toate neliniştile şi bucuriile vieţii. Începând din 1895, n-am mai văzut, auzit, respirat decât prin şi pentru ţara mea, fără încetare''. (Elena Văcărescu, ''Memorial în mod minor'') AGERPRES/ (Documentare - Ruxandra Bratu; redactor Arhivă foto: Elena Bălan; editor: Cerasela Bădiţă)