Scriitoarea Ana Maria Sandu, una dintre cele mai importante prozatoare contemporane din România, a dezvăluit într-un interviu pentru AGERPRES, că ultimul său volum, 'Salvatorii', publicat în 2024, pornește de la o experiență personală și a fost inspirat inclusiv de parabola biblică a bunului samaritean. Romanul este o colecție de proză scurtă care abordează teme extrem de actuale: relațiile mediate de tehnologie, emigrarea, dar și întâlnirile întâmplătoare dintre necunoscuți, care pot deveni prilejuri de reflecție morală.

Ana Maria Sandu vorbește și despre alte proiecte recente ale sale, printre care volumul biografic 'Străina', dedicat Hortensiei Papadat-Bengescu, dar și cărțile pentru copii sau adaptările scenice ale romanelor 'Aleargă' și 'Fata din casa vagon'. De asemenea, reflectează asupra condiției femeii în comunism și în prezent, dar și asupra modului în care experiențele personale devin material literar.

Autoarea mărturisește că lucrează la un nou roman, plasat în România anilor '60-'70, inspirat din realități sociale dure, precum instituțiile de copii din perioada comunistă. În paralel, continuă atelierele de scriere creativă, convingându-se că literatura poate rămâne un spațiu viu de dialog, empatie și construcție interioară.

AGERPRES: Volumul cel mai recent de proză scurtă pe care l-ați publicat, 'Salvatorii', este construit în jurul unor teme cât se poate de actuale - de la relații de cuplu care se desfășoară online, debutând în pandemie, la tema emigrației. Care a fost prima povestire pe care ați scris-o pentru acest volum și care este povestea din spatele acestei cărți?

Ana Maria Sandu: În ordine cronologică, prima povestire pe care am scris-o a devenit ultima din carte. Ea dă și titlul volumului, de altfel. Totul a pornit de la o situație care a rămas cu mine mulți ani. O frântură de viață, care a tot crescut în capul meu. Mă mutasem de curând în blocul în care locuiesc și azi, lângă Grădina Icoanei. E o clădire cu patru etaje, fără lift. Era deja întuneric, o vreme câinoasă afară și, pe treptele din fața ușii, stătea un necunoscut. Era îmbrăcat curat, ne-a salutat, l-am întrebat ce face acolo. Ne-a spus că voia să stea puțin liniștit, că se certase cu cineva. Am intrat în casă, la un moment dat ne-am culcat, dar starea de neliniște din seara aceea nu am uitat-o. A fost ceva scurt, dar intens pentru mine. Un moment care mi-a permis să-mi pun multe întrebări legate de astfel de interacțiuni.

Am recitit parabola bunului samaritean și mi-am dat seama că n-o știam bine, ca mulți alți oameni, probabil. Samariteanul nu-l ia acasă pe omul tâlhărit și bătut, dar face altceva: 'S-a apropiat de el și i-a legat rănile, turnând pe ele ulei și vin. Apoi l-a urcat pe animalul său, l-a dus la un han și l-a îngrijit. A doua zi a scos doi dinari, i-a dat hangiului și i-a zis: «Îngrijește-l, iar orice vei cheltui în plus îți voi plăti când mă voi întoarce»'. Ajutorul de e de multe feluri, milostenia la fel.

Au fost oameni care mi-au spus, după ce au citit povestirea, că ei nu ar lua în casă un străin. Eu îmi amintesc foarte bine, însă, că impulsul meu de atunci ăsta a fost. N-am făcut-o atunci, dar în literatură am putut schimba realitatea acelei seri de demult. Și, mai ales, am putut să ridic problemele de natură morală legate de acest subiect, care nu se demodează niciodată, oricât de mult s-ar transforma lumea în care trăim. Știu că, pe vremea când lucram la text, am văzut două filme, care se ocupau și ele, cumva de această temă a salvatorilor: 'Parazit', regizat de Bong Joon-ho, și 'Synonyms', regizat de Nadav Lapid. De la acest prim text, parcă lucrurile au venit de la sine. Și poveștile, deși aveau subiecte diferite, au avut aceeași temă: cine pe cine salvează și cum.

AGERPRES: Dincolo de temele mai largi, toate aceste povestiri relatează momentul întâlnirii dintre niște străini, care este de obicei unul fericit sau pozitiv, exceptând ultima povestire, care a și dat titlul cărții....

Ana Maria Sandu: Într-o discuție despre carte, cineva i-a greșit titlul și i-a spus 'Străinii'. M-am amuzat, pentru că am realizat că i s-ar fi potrivit foarte bine și acest nume. Mi-am dorit ca speranța să fie un fir care să lege lumile interioare ale textelor. Acel izvor subteran, nebănuit și nesperat uneori, care iese până la urmă la suprafață. Pentru că noi toți avem nevoie de ea. La orice vârstă și în orice împrejurare. Personajele mele aș vrea să ne semene. Oricât de complicate le sunt situațiile de viață, momentele pe care le-am descris, ele nu abandonează. Mai încearcă, deci, mai speră.

Am fost atentă la mine, la poveștile de viață din jur. Unii aleg să se resemneze, alții o iau de la capăt. Cei care nu zic 'ce rost mai are?' sunt eroii mei. Iubirea e de atâtea feluri, încât niciodată nu e nici prea departe, nici prea târziu pentru ea. Proiecțiile, iluziile pot fi dureroase. Și fac referire acum, în special, la 'K.', povestirea amorului online, dintre o româncă și un francez, plasată în pandemie. Dar, în lipsa lor, rămâne un vid de apropiere, de care mi-e frică.

AGERPRES: Citind 'Salvatorii', mi-am amintit de 'Pereți subțiri', volumul publicat în 2013, în care explorați relațiile care se creează în timp între locuitorii, mai vechi sau mai noi, ai unui bloc, și m-am gândit că blocul de-acolo poate fi luat și ca o metaforă a acelei lumi închise din comunism, în timp ce în volumul nou vedem înfățișându-se în fața noastră lumea largă, cu versanții ei offline și online. Ați făcut la un moment dat această paralelă?

Ana Maria Sandu: Nu m-am gândit la această oglindire. Dar, un lucru e sigur: relațiile dintre oameni mă fascinează în continuare. Și, oricât de mult aș scrie despre aceste spații intime invizibile, despre cuiburile construite greu, asemănătoare construcțiilor laborioase pe care le fac păsările, primăvara, care înseamnă apropierea de cineva, tot mi se pare că mai e de săpat, de aflat. Celălalt, ceilalți sunt inițial niște străini, care apoi, ușor, ușor, pot să ne devină familiari.

În 'Pereți subțiri', blocul m-a ajutat să fluidizez destinele personajelor mele. Istoriile locatarilor mei au trecut prin pereți, așa cum se întâmplă cu apa, când este o inundație într-o clădire. În 'Salvatorii' se călătorește mult, în Italia, în Elveția, on line la Paris, la munte, e o lume în mișcare și, de multe ori, chiar pe drum. E o neașezare și o căutare în personajele de acum, care nu sunt la prima tinerețe, dar nu și-au pierdut curiozitatea și puterea de a încerca din nou, chiar dacă au trăit deja situații care s-au terminat prost.

AGERPRES: Ați contribuit la colecția de biografii romanțate a editurii Polirom cu un volum despre Hortensia Papadat-Bengescu, 'Străina'. Ce v-a surprins cel mai mult în legătură cu această autoare, în perioada documentării?

Ana Maria Sandu: Hortensia mea e un proiect de pandemie. Așa că, dacă mă va întreba, vreodată, cineva ce am făcut în izolare, o să scot cartea din bibliotecă și o să i-o arăt. Nu știu nici dacă aș fi scris-o într-o situație normală de viață. Dacă aș fi avut acest timp exclusiv pentru documentare și scris, cum mi s-a întâmplat. Am admirat-o mereu pe Hortensia, am avut și la examenul de bacalaureat și la cel de admitere la Facultatea de Litere din București, romanul românesc modern și scriitorii care au contribuit la evoluția lui. Fascinația mea pentru ea poate se leagă și de faptul că era singura scriitoare importantă din manuale, pe vremea aceea. Între timp, nu se mai studiază la liceu, e doar menționată.

M-a intimidat când am citit-o prima oară. Părea rece, chirurgicală, distantă. Iar acest aer inabordabil m-a atras. În momentul în care am început documentarea, mi-am dat seama că știam multe lucruri despre scrisul ei, dar foarte puține despre viața ei, ca și când ar fi vrut să țină separate cele două registre. A avut parte și de niște moștenitori care n-au publicat niciodată jurnalul scriitoarei, așa că erau multe zone gri, pe care a trebuit să le ghicesc, să mi le imaginez.

Relația Hortensiei Papadat-Bengescu cu Eugen Lovinescu a fost una de lungă durată, formatoare și care i-a asigurat un sprijin afectiv enorm. Nu știam, de exemplu, despre experiența de infirmieră a Hortensiei, din gara din Focșani, din timpul Primului Război Mondial, topită mai târziu în romanul 'Balaurul'. Cum nu îmi imaginasem niciodată traiul ei cotidian cu cei cinci copii și un soț magistrat, plin de el și orgolios, care o ridiculiza pentru preocupările ei intelectuale. Nu știam nimic nici despre ultima etapă a vieții ei.

AGERPRES: Cât de greu v-a fost să vă documentați pentru această carte? Cum a decurs procesul?

Ana Maria Sandu: Am început să citesc, să caut urme, să construiesc un fir existențial și, apoi, unul narativ. Simțeam o responsabilitate de o natură diferită față de alte personaje ale mele. Aveam de a face cu un om, care a trăit și a scris, a avut legături, bucurii, boli, suferințe. Dar, mai presus de toate, nu și-a abandonat crezul în literatură, în ciuda tuturor piedicilor. În prima lună de documentare am avut un moment de panică reală, mi se părea imposibil să mă opresc din căutat informații.

Mi-am făcut un perete în casă, pe care lipeam fragmente de texte pe care le găseam, fotografii, mărturii, care mi se păreau că ar putea conta mai târziu. Am tot adăugat ca un detectiv lucruri și, în cele din urmă, după alte câteva luni, mi s-a limpezit povestea mea despre Hortensia Papadat-Bengescu. Aș fi dat orice să fi putut citi Jurnalul ei, din care văzusem doar niște pagini, publicate de Camil Baltazar, bun prieten al autoarei, într-un volum de amintiri.

AGERPRES: Ați ales să împărțiți acest volum despre autoarea interbelică în două părți, 'E.L', acestea fiind inițialele criticului literar Eugen Lovinescu, și EA. De ce ați făcut această alegere?

Ana Maria Sandu: Am reconstituit multe lucruri din scrisorile lui Lovinescu către Hortensia. Cum spuneam, au existat multe spații albe în moștenirea postumă a autoarei, deci, le-am umplut cum m-am priceput. Tocmai pentru că scrisul a fost motorul cel mai important al vieții scriitoarei, întâlnirea cu Eugen Lovinescu și susținerea și încrederea pe care i le-a acordat au contat enorm.

Nu spun că ea n-ar fi continuat să scrie fără efervescența de la Cenaclul Sburătorul, dar, cu siguranță, ar fi fost altfel și într-un context literar diferit. Admirația și recunoașterea lui Lovinescu au influențat-o major. De altfel, scrisul ei a căpătat alt sound și altă greutate după întâlnirea cu el. A fost un amor acolo, intelectual și nu numai, și asta mi s-a părut că ar putea fi o cale să înțelegem mai bine și mai uman personajul, altfel, puțin intimidant.

AGERPRES: Gândindu-mă la cei doi critici care au ajutat-o pe Hortensia Papadat-Bengescu în cariera ei, Ibrăileanu și Lovinescu, și în special la ultimul, care a și îndrumat-o să scrie 'roman obiectiv', nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva am fi fost mai fermecați astăzi să citim o Hortensia Papadat-Bengescu care ar fi continuat să cultive, așa cum începuse, acel stil fragmentar, mozaicat, subiectiv. Ce credeți despre asta?

Ana Maria Sandu: Cred, mai degrabă, că instinctiv ar fi ajuns la un moment dat la genul ăsta de scriitură, de roman obiectiv. Probabil mai târziu. Fragmentarul pare mai degrabă o manieră de a se antrena. Un scris de tinerețe. Era prea ambițioasă ca să nu vrea să joace în liga mare a momentului. Să își încerce puterile acolo unde scriitorii bărbați își duceau meciurile. Hortensia avea și forță, și determinare, și anduranță și cred că formula asta de roman i s-a potrivit în cele din urmă.

Putea să se întoarcă oricând la primul scris, în fond, dar n-a făcut-o. Nu era o fetișcană când a început să publice, ci o femeie de 40 de ani, ai cărei copii începuseră să crească, deci se putea ocupa și de pasiunea ei veche, pentru care furase mereu un timp prețios.

AGERPRES: În 'Mama îmi spune că am o viață frumoasă', eseul autobiografic în care explorați relația cu mama dumneavoastră, faceți o inevitabilă paralelă între generații, cu tot contextul aferent. Vă întreb nu ce credeți că s-a schimbat între timp în viața femeii, pentru că mi se pare că asta reiese și din carte, ci ce anume credeți că nu s-a schimbat deloc?

Ana Maria Sandu: În mintea mea, eseul acesta continuă o poveste identitară mai veche, începută în poemul epic 'Din amintirile unui Chelbasan' și reluată în romanul 'Fata din casa vagon'. M-am născut în comunism, dar mi-am trăit adolescența și, apoi, feminitatea, într-o altă lume, foarte diferită de cea a mamei mele. Sigur că, la prima vedere, diferența majoră dintre mine și mama și bunica mea e legată de posibilitatea de a călători, de a te mișca liber. În continuare mă obsedează gândul că bunica mea a murit fără să fi văzut marea, cum e tulburător și că mama a călătorit în străinătate abia când avea vârsta mea de acum.

Dar nu doar despre asta e vorba. Ci despre niște vieți construite complet diferit decât ale noastre. Cred că femeilor le-a fost mai greu în comunism decât barbaților, le e greu și acum, în lumea nouă. Au suferit enorm, au trecut prin traume greu de înțeles pentru niște generații care folosesc cuvântul 'traumă' la fiecare pas, pentru orice mic deranj sau neplăcere. Avorturile ilegale au omorât femei, au distrus multe familii și au marcat copii. Abandonul, la fel. Femeile au trebuit sa se descurce cum au putut. În comunism, presiunea politică de a face cât mai mulți copii, în ele a lovit cel mai tare. Lumea nouă a venit cu alte jaloane: carieră, performanță, joburi bine plătite, implicare în educația copiilor și în viața de familie. Un fel de cursă nebună, despre care am scris și în 'Aleargă'.

Acum există alt fel de presiune și pe cuvânt că mă întreb câteodată cum reușesc femeile artiste, care au copii, să-și facă treaba. Când găsesc timpul și spațiul necesare - printre joburi, obligații, 'ia copilul de la școală, ce mâncăm azi, ai haine curate' - să reușească. Pentru bărbații artiști e mai simplu. Ei pot pleca, pot crea, pentru că mereu o mamă rămâne acasă cu copiii. Să faci ce-ți place și să nu-ți pierzi crezul, în ciuda greutăților, e o lecție bună, care poate fi învățată și de la Hortensia.

AGERPRES: În romanul 'Aleargă', care s-ar fi putut foarte bine intitula și 'Fals jurnal de joggin', după cum se și numește prima dintre cele trei părți, scrieți la un moment dat așa: 'Miroase ca la sfârșitul lumii, a ziduri vechi, mucegăite.' Nu pare un pic utopic, dacă ne gândim astăzi, cu tot contextul din jurul nostru, să ne imaginăm apocalipsa așa? Cum își imaginează astăzi Ana Maria Sandu sfârșitul lumii?

Ana Maria Sandu: Cred că azi mă gândesc mai puțin la sfârșitul lumii decât o făceam atunci. Nu pentru că nu m-ar interesa, ci pentru că o mică apocalipsă pare să se întâmple în fiecare zi, așa că distopia cea mare poate să mai aștepte. Dacă va veni, însă, cred că registrul în care se va juca va fi unul SF, iar Elon Musk ar deține un rol important. Sunt mai atentă la sfârșitul lumii așa cum o știam, la schimbările de tot felul, cu care suntem contemporani. La suferința și nedreptatea cu care ne obișnuim, despre care citim și care rulează undeva, în fundal, ca un serial vechi. Suntem sensibili și insensibili, informați și neputincioși în același timp.

AGERPRES: Romanul 'Omoară-mă!' a fost tradus în italiană și apoi în maghiară, este singurul dumneavoastră roman tradus, exceptând volumul de poezie 'Din amintirile unui Chelbasan', tradus în franceză. De ce credeți că tocmai acest roman a fost tradus și nu un alt roman sau volum de proză scurtă pe care le-ați scris, care au fost atuurile lui?

Ana Maria Sandu: N-aș zice că e chiar un volum de poezie, ci, mai degrabă un poem epic. Dar, da, așa este. Traducerile sunt un capitol independent, țin de noroc, de politici culturale, de traducători entuziaști și pasionați, care joacă, de multe ori, și rolul de agenți literari. Volumele de proză scurtă sunt mai puțin traduse, în general. Editorii mizează mai degrabă pe romane. Poate că asta e o variantă de răspuns. Și o posibilă explicație.

Traducerea e un fenomen mai complex. În care intră resurse și timp. Și, evident, o politică editorială. Ce am înțeles eu e că, cu foarte puține excepții, și vorbim de scriitorii super cunoscuți, mă gândesc acum la Mircea Cărtărescu, pentru ceilalți lucrurile stau puțin altfel, oricât de buni ar fi, e nevoie de niște contexte, de continuitate și de vizibilitate. Pentru un editor, să publice un autor român de care nu știe nimeni înseamnă că i-a plăcut atât de mult încât nu se mai gândește la bani, nu-i pasă dacă pierde, important e să îl aibă în portofoliu. Sau e susținut prin granturi de traducere, cum începuse să facă ICR-ul în mandatul lui Horia Patapievici. Chiar dacă a mai continuat să sprijine, demersul a devenit timid și discret. Apoi, unele cărți sunt mai norocoase decât altele și asta trebuie luat în calcul.

'Omoară-mă' are, poate, acest aer de policier, o doză de stranietate, o relație de prietenie cvasi amoroasă între două femei, un vampirism sentimental, cine știe, poate că a contat și asta. Mă bucur că, după 15 ani, romanul a fost reeditat la Editura Polirom.

AGERPRES: Romanele 'Fata din casa vagon' și 'Aleargă' au fost ambele dramatizate, puse în scenă. Ce au însemnat aceste două experiențe pentru dumneavoastră?

Ana Maria Sandu: Actrița Nicoleta Lefter, împreună cu coregrafa Silvia Călin, a adaptat textul 'Aleargă' pentru un one woman show. Mi-a fost puțin teamă la început, pentru că nu știam cum ar putea funcționa. Ne-am consultat în legătură cu montajul de text ales, dar am acceptat de la bun început că ce se întâmplă pe scenă e altceva. Are și nu are legătură cu mine. Cred că i-a ieșit un tur de forță actoricesc, de altfel, iar spectacolul a avut viață lungă. Îmi amintesc începutul, emoționant, când Nicoleta alerga în întuneric și i se auzea doar vocea, ca și când textul ar fi căpătat o greutate palpabilă. Apoi, am câștigat o dată cu acest proiect o prietenie și asta îl face și mai prețios.

Cu 'Fata din casa vagon' procesul a fost mai lung. Actrița Lorena Zăbrăuțanu a citit cartea, ne-am întâlnit, mi-am dat seama că povestea o atinsese într-un mod profund. A durat niște ani până când a reușit să construiască spectacolul, dar faptul că nu a uitat textul, că nu l-a abandonat, a fost marea mea bucurie. Împreună cu actrița Eliza Păuna au creat un spectacol care nu a epuizat textul. Din contră, adaptarea dramatică a continuat povestea dură din roman, care pleacă de la întrebarea 'Cum ar fi fost dacă nu m-aș fi născut?'. Interoghează, altfel spus, o angoasă identitară, care are legătură cu epoca, cu dramele ei, cu familiile în care am crescut.

AGERPRES: Ați scris și două cărți pentru copii, 'În țara vacilor fericite' și 'Vacanță în Portocalia', ambele apărute cu ilustrații de Oana Ispir, care relatează două experiențe de călătorie în străinătate. A fost oare acesta un mod de a recupera călătoriile pe care nu le-ați putut face în copilărie? Mă gândesc și la acel episod pe care îl relatați atât în 'Mama îmi spune că am o viață frumoasă', cât și în 'Aleargă', în care povestiți despre călătoria-excepție pe care ați făcut-o în Germania înainte de 1989, însărcinată fiind cu acea ocazie să achiziționați tot felul de lucruri care depășeau expertiza unui copil, ca de exemplu sutiene.

Ana Maria Sandu: Va apărea la Gaudeamus cea de-a treia carte din seria de copii de la Editura Frontiera și care se va numi 'O croazieră spre zgârie-nori'. Așadar, am continuat să călătoresc cu personajele mele: pisica Vadu, musca Gina și fetița Sophie. Poate că, inconștient, a fost o recuperare, o revanșă luată peste timp. Dar, mai mult decât atât, mi-am dorit să revizitez locuri în care am fost și să le dau o altă viață, în scris. Am lucrat și lucrez cu copii în ateliere de scris și îmi dau seama că pentru cei mai mulți călătoriile nu mai sunt ceva extraordinar, ci țin de o normalitate. De banalitatea vieții de azi. Mai toți au rude plecate în străinătate și, măcar o dată, au ajuns pe la ele.

Așadar, geografia se schimbă. Ideea de străinătate, de distanțe, de asemenea. M-a interesat și fenomenul emigrației, care și el face parte din contextul nostru de viață și pe care copiii l-au integrat. Așa că destinațiile din cărțile mele de copii sunt niște pretexte bune de a vorbi despre diferențe culturale, experiențe de viață, despre cum e să încerci să trăiești în altă limbă și să te adaptezi la obiceiuri culinare și comportamentale. Și, nu în ultimul rând, mi-am dorit să-mi fac acest cadou, să zâmbesc și să mă întristez la niște povești, ca în copilărie. Doar că de data asta nu ca cititoare, ci ca scriitoare.

AGERPRES: În ultimii ani ați susținut mai multe ateliere de scriere creatoare pentru copii, după cum ați și menționat, de altfel, mai sus. Cum este să lucrezi cu cei mici?

Ana Maria Sandu: Fac constant ateliere cu copii, mai recent și cu oameni mari, care își doresc să scrie literatură pentru copii. Când am început, împreună cu scriitoarea Svetlana Cârstean, am plecat în demersul nostru de la întrebarea: 'De ce nu citesc copiii de azi?' Răspunsurile sunt multiple și cauzele la fel. Dar, ce am observat noi a fost că, dacă le propui texte care să-i intrige, să le vorbească despre lucururile care îi interesează, vor deveni extrem de atenți.

Atelierele de scris îmi dau senzația că ce știu eu să fac poate să ajute concret: să creez un mediu în care oamenii să prindă curaj, să le dau instrumente să poată să-și traducă în limbaj ce simt sau au deja formulat în cap. Scrisul e construcție, un text trebuie să stea în picioare, să nu se clatine. Avem nevoie să știm despre ce scriem și, mai ales, să reușim să o facem clar și eficient. Altfel spus, poveștile îmbină și arta, dar și meșteșugul.

AGERPRES: Ce proiecte are acum pe masă Ana Maria Sandu?

Ana Maria Sandu: Aștept apariția cărții de copii care închide seria mea de călătorii și citesc și încerc să rezolv un puzzle al unei povești care se întâmplă în anii '60-'70 ai secolului trecut. Dar, dincolo de perioada istorică în care e plasat subiectul meu, mă interesează decizia unor oameni de a face bine, într-o lume în care au existat adevărate lagăre de exterminare ale copiilor abandonați, așa cum am descoperit cu toții în anii '90, din reportajele TV.

Ana Maria Sandu a debutat în 2003 cu volumul 'Din amintirile unui Chelbasan' (Editura Paralela 45), reeditat în 2013 la Editura Art. Cartea a fost tradusă în limba franceză în 2010 cu titlul 'L'ecorchure'. În 2006 a publicat la Editura Polirom, în colecția 'Ego. Proză', romanul 'Fata din casa vagon', text care stă la baza spectacolului de teatru cu același nume pus în scenă în 2019, iar în 2010 romanul 'Omoară-mă!' Acesta din urmă a fost tradus în limba italiană ('Uccidimi!', Aisara, 2012), iar în 2018 a apărut în limba maghiară, la Vince Kiado Kft. În 2013 a publicat 'Aleargă', de asemenea dramatizat, iar în 2017 volumul de proză scurtă 'Pereți subțiri'. Au urmat volumul de eseuri 'Mama îmi spune că am o viață frumoasă' (2019) și biografia romanțată 'Hortensia Papadat-Bengescu. Străina' (2021), toate apărute la Editura Polirom, care a scos la lumină și romanul 'Salvatorii' în 2024. A mai publicat două cărți pentru copii, 'În țara vacilor fericite' (2023) și 'Vacanță în Portocalia' (2024), la Editura Frontiera. AGERPRES/(redactor: Cristina Zaharia, editor: Mariana Ionescu, editori online: Andreea Lăzăroiu, Adrian Dădârlat)