Săptămâna Patimilor, când glasul clopotelor se stinge în plânsul toacelor care anunţă pătimirea Mântuitorului, aduce mulţi credincioşi în faţa altarului, împărtăşindu-se cu tainele din sfinţitul potir, pentru a primi Învierea cu sufletul mai curat.

În satele din Banat, Săptămâna Patimilor rămâne şi una în care smerenia se împleteşte cu obiceiurile locului, postul crescând în asprime, iar Joia Mare deschide mai profund urcuşul spre "Golgota mântuirii".

''Tradiţia creştină spune că potirul reprezintă 'coasta Mântuitorului' din care a curs sânge şi apă şi pe care un ucenic al Domnului l-a adunat, iar un sfânt părinte care slujea în Constantinopolul creştin, când au năvălit turcii în biserică pentru a o pângări, acesta a intrat cu Sfintele Daruri în mod tainic într-un perete care i s-a deschis în mod minunat, unde a dispărut pentru totdeauna'', după cum relatează, pentru AGERPRES, protopopul Timişoarei, părintele Zaharia Pereş.

Potirul reprezintă unul dintre cele mai vechi obiecte de cult creştine, dar şi cel mai preţios, întrucât în el se află "viaţa veşnică" primită la împărtăşanie. De aceea, în vremuri de prigoană, preoţii adunau în mare grabă sfinţitele vase, potirele, le puneau în lăzi şi le păstrau în locuri tainice.

Foto: (c) Otilia Halunga / AGERPRES

"În potir se toarnă apă şi vin, iar în timpul 'prefacerii' din timpul liturghiei, acestea se transformă în sângele şi trupul lui Iisus cu care se împărtăşesc credincioşii. Potirul simbolizează şi coasta Lui Iisus din care a curs apă şi sânge. Dar se poate asemăna şi cu paharul de la Cina cea de Taină, când Mântuitorul a spus: 'Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu, al Legii celei noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea'. În acele pahare a fost rodul viţei de vie. Sigur a fost o cupă care a simbolizat potirul din care ne împărtăşim noi pentru ca să rămânem în viaţă, pentru veşnicie. Se mai spune că potirul reprezintă vasul în care un ucenic al Domnului ar fi strâns picăturile de sânge ale Mântuitorului când era răstignit pe cruce. Rămâne unul dintre cele mai vechi obiecte de cult creştine, pentru că a intrat în cult odată cu Sfânta Liturghie, în momentul în care primii creştini s-au împărtăşit. Vasele sfinte ale bisericilor şi ale mănăstirilor erau comorile sfintelor lăcaşe, erau confecţionate din materiale inoxidabile preţioase, aur, argint, iar când veneau năvălitorii, preoţii le puneau în lădiţe şi plecau în prigoană'', povesteşte părintele Zaharia Pereş.

O impresionantă tradiţie populară păstrată printre creştini ne aminteşte că, pe 29 mai 1453, Constantinopolul, capitală a Bizanţului şi a lumii ortodoxe, a căzut sub Imperiul Otoman.

''Când turcii au intrat în biserica 'Sfânta Sofia', aici se slujea Sfânta Liturghie, iar preotul slujitor tocmai ieşea cu Sfintele Daruri, cu Sfântul Potir şi cu Sfântul Disc, dar Dumnezeu nu l-a lăsat să cadă pradă soldaţilor, iar când aceştia s-au apropiat de preot pentru a-l lovi cu iataganele, el s-a întors spre altar şi, deschizându-i-se zidul, a dispărut în chip tainic. Se spune că soldaţii turci l-au căutat mult timp să-l ucidă, dar nu l-au găsit niciodată, fără a se afla vreo ascunzătoare. Se mai spune că, atunci când Catedrala 'Sfânta Sofia' va fi dată din nou creştinilor, va reveni şi acel preot să termine liturghia. Aşa a avut Dumnezeu grijă de Sfântul Potir. Până atunci, Dumnezeu l-a chemat pe acel preot să încheie Sfânta Liturghie în cer, cu sfinţii îngeri care, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, stau în altar şi participă la Dumnezeiasca Liturghie", mărturiseşte părintele.

Foto: (c) Otilia Halunga / AGERPRES

Tradiţia şi credinţa, îngemănate în sufletul bănăţenilor, aduc în Săptămâna Mare, în sate, focuri care se aprind încă de luni seara, pe dealuri, unde se adună tineri şi copii, obiceiul amintind de momentul în care apostolul Petru s-a dus să se încălzească la un foc, în curtea arhiereului Caiafa, dar o slujnică l-a descoperit, potrivit părintelui protopop.

"Şi în satele noastre, oamenii vin, se adună să se încălzească şi povestesc tot felul de tradiţii pascale. Este o tradiţie orală prin care se duce mai departe istoria sărbătorii satului respectiv, cu obiceiurile din bătrâni care se transmit astfel din generaţie în generaţie. O zi cu o semnificaţie deosebită este Joia Mare când, încă din zori, oamenii vin în cimitirele satelor să se întâlnească şi cu cei plecaţi. De cu seara erau pregătite lemne de alun, iar înainte de răsărit se aprindea focul în casă pentru a avea cărbuni aprinşi care se puneau într-o ulcică cu care se mergea la cimitir şi se tămâia mormântul. Totul începea cu rugăciunea Tatăl nostru, apoi Îl rugau pe Dumnezeu să primească darurile pe care le-au adus pentru morţi (colaci, dulciuri), îşi dădeau unii altora ofrandele, în cimitir, să le fie de pomană morţilor, iar cel care primea spunea Bogdaproste! Joia căutau şi joimăriţe beţe de alun pe care le ardeau la cimitir, ca simbol al purificării, al iertării şi al împăcării între cei de pe pământ şi cei plecaţi. Seara, tot satul era în biserică, la denia celor 12 Evanghelii", aminteşte părintele Zaharia.

Focurile de pe morminte se aprind şi pentru ca sufletele să regăsească mai uşor calea spre casa pământească, unde vor mai sta cu cei dragi până la Rusalii, când se vor întoarce în veşnicie.

"Sunt momente care au acea încărcătură pe care nu o poate avea decât cel care trăieşte sărbătoarea Paştilor. Sărbătoarea Învierii Domnului trebuie să o trăieşti, nu ca pe o sărbătoare anuală, ci ca pe un adevăr retrăit în fiecare zi. Prin Paşti vezi perspectiva veşniciei, că moartea nu mai este un capăt, că viaţa nu se termină odată cu moartea, ci că va urma posibilitatea întâlnirii cu Raiul, cu veşnicia", ne spune părintele Zaharia Pereş.

Preotul afirmă că Joia Mare este momentul potrivit pentru vopsirea ouălor, după unele tradiţii creştine.

Alte tradiţii spun că grupul de femei care veniseră împreună cu Maica Domnului la crucea pe care era răstignit Iisus aveau un coş cu ouă şi picăturile de sânge din rănile Mântuitorului au căzut şi au înroşit ouăle, punctează părintele.

"Important este să avem ouă roşii de Paşti, indiferent dacă au fost vopsite joi sau vineri. Pentru că oul în sine reprezintă mormântul Domnului Iisus Hristos. Ciocnirea ouălor reprezintă spargerea mormântului, care nu L-a putut ţine închis pe Hristos. De aceea, unul spune 'Hristos a Înviat!', celălalt răspunde 'Adevărat a Înviat!', iar coaja oului se sparge şi Învierea învinge. Ouăle se ciocnesc doar după Înviere. Ouăle ar trebui să fie doar roşii; bătrânii noştri adunau cojile de ceapă roşie un an, într-o traistă de lână, cu care le vopseau", precizează protopopul Zaharia.

Părintele Pereş spune că emoţia marelui praznic pascal a rămas, chiar dacă anii au trecut, iar profunzimea sărbătorii are relevanţa ei, oamenii vin la spovedanie, la împărtăşanie şi aşteaptă să se întâlnească cu Hristos.

"Crezând în Înviere, nu ne temem de moarte: se sfârşeşte pământul şi începe cerul. Îndemnul Lui Hristos lăsat nouă: 'Poruncă nouă vă dau: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii' (Ioan 13, 34-35). Iar o frumoasă cântare bisericească ne cheamă, prin glasul Mântuitorului: 'Şi din potirul Cinei Mele Eu vreau cu toţii să gustaţi/Veniţi, creştinii Mei la Mine şi pacea Mea să o aflaţi!'", încheie părintele Zaharia Pereş.

Foto: (c) Otilia Halunga / AGERPRES

Alături de cruce, vinul hristic şi pâinea din potir, preschimbate euharistic, sunt poartă a veşniciei, speranţa în deznădejde, leacul suferinţelor tăinuite din care s-a născut adesea dragostea care a biruit suferinţa, trecând dincolo de timpuri, tărie în calea neuitării, a iertării, a mântuirii. AGERPRES/(A, AS - autor: Otilia Halunga, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Adrian Dădârlat)