Un tezaur monetar descoperit într-o fântână din Sălaj în 1978, tezaur format din 30 de creițari din argint, monedă de largă circulație pe actualul teritoriu al României în secolele XVIII-XIX, cunoscută în epocă drept 'sfaț', a fost găsit întâmplător de un muzeograf din Zalău într-o consignație din București, 40 de ani mai târziu.

La cinci ani de la 'reîntoarcerea la origini' a tezaurului, întreaga poveste este rememorată, pentru AGERPRES, chiar de către principalul protagonist al recuperării monedelor, muzeograful Emanoil Pripon din cadrul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău.

'În seara zilei de 12 februarie 2020, împreună cu colegul meu Szabo Attila, eram într-un stagiu de cercetare a ceramicii produse în centrul de olari de la Zalău, în București, la Muzeul Național al Țăranului Român. Eram deja pe finalul stagiului de cercetare și ne-am gândit să luăm biletele de întoarcere spre casă. Mergând pe jos, de la locul de cazare spre Gara de Nord, la un moment dat am ajuns în dreptul unei consignații de artă. Cu toate care a trecut deja ora închiderii, am văzut lumina înăuntru o siluetă și am intrat. Ne-am uitat în primul rând la ceramică, am schimbat câteva cuvinte cu proprietarul și la ieșire, într-o doară, am întrebat de monede, de numismatică. Foarte amabil, mi-a scos imediat două clasoare de sub tejghea. L-a deschis pe primul și, spre suprinderea mea, în el am găsit o bucățică de hârtie care m-a lăsat perplex. Acolo scria lot 30 x 20 creițari, adică lot de 30 bucăți de creițari, fiecare de 20 de creițari, mini tezaur găsit la moara de apă din Șimleul Silvaniei, la data de 19 august 1979, într-o pungă din piele, după uscarea fântânii, intrat în posesia lui Buzdugan în anul 1980', povestește Emanoil Pripon.

Potrivit acestuia, cel care deținut tezaurul înainte de a fi predat la consignație a fost nimeni altul decât George Buzdugan, secretarul general a Societății Numismatice Române în perioada 1953-1980. Printre altele, este și autorul determinatorului de monede și bancnote românești, valabil încă și astăzi, la mai bine de 45 de ani de când a ieșit de sub tipar. De altfel, Buzdugan a decedat la scurt timp după ce a intrat în posesia tezaurului, motiv pentru care monedele au ajus, prin intermediul urmașilor, la respectiva consignație din București.

Cunoscând valoare istorică a monedelor, muzeograful din Zalău a făcut demersurile necesare chiar a doua zi, de dimineață, astfel încât tezaurul să ajungă în posesia Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău.

Emanoil Pripon subliniază faptul că tezaurul este alcătuit din monede de referință pentru o perioadă ce se întinde de la mijlocul secolului al XVIII-lea, până la mijlocul secolului al XIX-lea, circulând pe întreg teritoriul României, chiar dacă era o monedă emisă de Imperiul Habsburgic.

'Tezaurul de la Șimleu este format din piese de 20 de creițari. Acestea sunt monede care au circulat categoric în Transilvania dar, interesant, și în Țara Românească și în Moldova. Pentru că după 1830, prin regulamentul organic, s-a stabilit ca ducatul olandez de aur și de asemenea această monedă cu valoarea de 20 de creițari să reprezinte etaloane monetare în Țara Românească și în Moldova. De fapt, aceste monede erau singurele acceptate la plata impozitelor de către visteria statului. Și erau cumva pe tot teritoriul României. După 1830, în Țara Românească și în Moldova aceasta reprezenta etalon monetar. Sigur că se putea plăti și în alte monede. Este într-o perioadă în care, de fapt, moneda are valoare intrinsecă. Ceea ce contează este conținutul de argint. Acesta are un conținut de argint stabil și este o monedă de referință. De toate au fost 30 de monede. Ele (...) se întind pe o perioadă de aproximativ 80 de ani, undeva din 1763 de la Maria Tereza și până în 1840. În 1852 încă se mai emiteau astfel de monede. Însă acestea, tocmai datorită conținutului exact de argint, rămân în circulație și le găsim tezaurizate', precizează muzeograful.

Larga răspândire a monedei a făcut ca ea să primească și o denumire populară, fiind cunoscută în epocă drept sfaț, de la germanul zwanzig - douăzeci, după valoarea înscrisă pe ea. În monedă românească, valora doi lei și 10 bani.

'De fapt, valoarea totală a tezaurului este relativ modestă, să spunem, de 600 de creițari. Însă, ce este interesant, ce se putea cumpăra în epocă cu acești bani? Este bine de reținut că o monedă de aceasta, un sfanț, adică 20 de creițari, o piesă de felul acesta valora doi lei și 10 bani. La vremea respective prețurile erau exprimate în lei, însă plata se făcea în moneda aceasta. Și atunci, ce se putea cumpăra cu această acumulare? Practic, cum am spus, valoarea este de 600 de creițari. Ei bine, în 1841, spre exemplu, un porc la București se vindea cu 63 de lei. Făcând un calcul, ajungem la suma pe care o reprezentate tezaurul nostru. Așadar, cu acest tezaur se putea cumpăra un porc. Sau, se puteau cumpăra trei care de lemne, ori se putea plăti salariul unui băiat de prăvălie pe șase luni', susține Emanoil Pripon.

Pe lângă povestea revenirii în Sălaj, după 40 de ani, a tezaurului de creițari de argint, mai rămân, desigur, întrebări la care nu există răspuns. Cum au ajuns monedele în fântână, cine și cum le-a descoperit și cum au ajuns ele în posesia lui George Buzdugan?

Înainte de toate, din punct de vedere al istoricului, important este faptul că tezaurul a fost 'repatriat' și se află, astăzi, în colecția Muzeului de Istorie și Artă din Zalău, unde poate fi admirat de cei de azi, dar și de generațiile care vor urma. AGERPRES/(A - redactor: Sebastian Olaru, editor: George Onea, editor online: Andreea Lăzăroiu)

Foto: (c) Sebastian Olaru/AGERPRES