Inspectorul general al Inspectorului Şcolar al Municipiului Bucureşti, Ioana Mihaela Neacşu, afirmă, într-un interviu acordat AGERPRES, că nu este de acord cu plăţile informale în sistemul de educaţie şi le transmite directorilor de şcoli ca, în cazul în care le lipsesc diverse materiale, să facă solicitări în acest sens "consiliilor locale, primăriilor, direcţiilor de administrare a învăţământului", în loc să se adreseze "buzunarului părinţilor".

"Nu suntem de acord cu nicio idee de plăţi informale în sistemul de educaţie. Educaţia este gratuită. Cetăţenii susţin educaţia prin taxele şi impozitele pe care le plătesc către stat şi mai ales, în Bucureştii fiind, vă pot spune că există cooperarea administraţiilor publice locale în sensul acoperirii tuturor nevoilor din şcoală", a declarat Neacşu.

Ea arată, totodată, că sub 1% dintre cadrele didactice de la unităţile de învăţământ din Capitală sunt necalificate, dar există o problemă legată de faptul că din ce în ce mai puţini profesori sunt dispuşi să devină directori de şcoli, aceasta fiind "cea mai mare problemă în materie de resursă umană".

Inspectorul general mai vorbeşte despre situaţia avizelor, despre cabinetele medicale şcolare şi modul în care este asigurată paza în instituţiile de învăţământ, precum şi despre situaţia înscrierilor la grădiniţe, unde mai există încă aproape 500 de locuri neocupate.




AGERPRES: Care este situaţia unităţilor de învăţământ din Bucureşti? Au existat şcoli sau grădiniţe care şi-au primit elevii fără a avea toate avizele?

Ioana Mihaela Neacşu: Avem la acest moment în Bucureşti o serie de unităţi de învăţământ, în număr total de nouă, care, într-adevăr, nu au toate au autorizaţie sanitară de funcţionare. Aceste unităţi nu au autorizaţie din anumite motive, care nu sunt strict legate de condiţiile pe care le oferă în vederea desfăşurării activităţilor specifice. Există unităţi în care lucrările de reabilitare din cadrul Programului BEI nu sunt încă finalizate sau dacă sunt finalizate, nu s-a efectuat recepţia. Acesta este unul dintre motivele pentru care ei nu pot obţine autorizaţia. Avem clădiri sau terenuri în litigiu, iarăşi un motiv pentru care nu se pot obţine autorizaţiile respective, şi, de asemenea, există situaţia unora dintre cabinetele medicale şcolare care. neavând la momentul începerii anului şcolar un medic repartizat, şi ele se află în aceeaşi situaţie.

Acestea sunt o serie de motive externe şi mesajul ar trebui să fie acesta: părinţii nu au de ce să se îngrijoreze, în sensul că sănătatea sau siguranţa copiilor nu este periclitată de lipsa acestor avize. De dorit ar fi ca toate şcolile să aibă aceste autorizaţii. În Bucureşti avem 640 de unităţi de învăţământ în total, 418 de stat, 222 particulare. Prin urmare, chiar şi dacă există, aceste nouă unităţi reprezintă un procent foarte mic. Monitorizăm situaţia şi urmărim ca în cel mai scurt timp posibil să obţină şi aceste unităţi autorizarea.

Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Care este deficitul de locuri în grădiniţe, câte dintre cererile de înscriere au rămas nesoluţionate?

Ioana Mihaela Neacşu: La acest moment sunt în măsură să vă precizez care sunt cifrele vizavi de înscrierile la grădiniţă. Noi am prognozat per total - grupă mică, mijlocie şi mare - un număr de 1.575 de grupe. S-au realizat doar 1.552. Prin urmare, am propus mai mult decât am realizat. (...) Am reuşit să cuprindem întreaga populaţie cu vârstă 3-6 ani ai căror părinţi au făcut solicitarea pentru înscriere. Noi prognozasem, la media de funcţionare dată de Legea 1/2011, un număr de 39.025 de locuri. S-au ocupat 38.564. Prin urmare, dacă mai există la acest moment părinţi care doresc să îşi înscrie copiii la grădiniţă, este posibil. Locuri există în unităţile noastre. Precizez că, în conformitate cu regulamentul şi metodologia de înscriere în învăţământul preşcolar, copii preşcolari se pot înscrie pe tot parcursul anului. Nu există perioade limitate de timp.

AGERPRES: Câte cabinete medicale, psihologice există în unităţile de învăţământ din Bucureşti? Sunt deservite de medici sau asistenţi? Ce ne puteţi spune despre dotarea lor?

Ioana Mihaela Neacşu: În unităţile noastre de stat avem un număr de 441 cabinete de medicină generală şi 144 cabinete de stomatologie. Acestea sunt deservite de un număr de 259 de medici şi 551 de asistenţi medicali. Situaţia dotării acestor cabinete este net superioară faţă de ce a existat în anii precedenţi, în sensul că aceste cabinete sunt coordonate de către ASSMB. S-au făcut eforturi, s-a alocat un buget - trebuie să recunoaştem, semnificativ - de la nivelul Primăriei Municipiului Bucureşti pentru dotarea acestor cabinete, inclusiv a cabinetelor stomatologice - zeci de cabinete lucrau cu scaunul stomatologic din anii '70. Acum ele au fost dotate şi cu aparatură medicală şi cu medicamente, iar autorităţile administraţiilor locale de la nivelul sectoarelor Bucureştiului au contribuit la renovarea acestor spaţii. Nu avem cunoştinţă la acest moment, nu am fost informaţi de niciun director de unitate de învăţământ cum că ar exista cabinete cu deficit de medicamente, aparatură necorespunzătoare sau spaţii nerenovate. Mai mult decât atât, Primăria Capitalei a lansat şi o serie de proiecte educaţionale pentru a educa copiii în spiritul unei vieţi sănătoase. De asemenea, sunt programe destinate tot acestui segment de vârstă până în 16 ani pentru aparate dentare. Noi încercăm să susţinem, să sprijinim aceste programe pe care le lansează Primăria, tocmai pentru a sprijini şi noi menţinerea stării de sănătate a copiilor. Există momente în care cabinetele medicale nu au medic sau nu au asistent, dar este pe perioade temporare. În momentul în care se eliberează un post, ASSMB îl scoate la concurs.

AGERPRES: Mai sunt unităţi de învăţământ fără pază?

Ioana Mihaela Neacşu: Problema pazei trebuie explicată detaliat. În sensul că există trei formule în care şcolile asigură paza. Vorbim în primul rând de paza proprie, adică acei paznici care sunt angajaţii unităţii de învăţământ, iar salariile sunt finanţate de către MEN prin inspectoratele şcolare şi unitatea de învăţământ. În această speţă, vreau să precizez că la acest moment toate grădiniţele, şcolile şi liceele din Bucureşti au cel puţin un post de pază. Dacă mă întrebaţi în urmă cu trei luni, situaţia nu era aşa. Peste vară, în două etape, am alocat zeci de posturi de pază la acele unităţi care nu aveau pază proprie. (...) Numărul de paznici proprii diferă de la caz la caz. Putem vorbi despre un paznic pentru şcolile care învaţă într-un singur schimb şi au populaţia şcolară puţin numeroasă, până la situaţia în care sunt unităţi mari cu activităţi complexe unde se învaţă în două-trei schimburi, unde avem până la şase paznici proprii. Peste această resursă umană, unele dintre consiliile locale ale Bucureştiului vin şi asigură servicii de pază externalizate prin firme de pază şi protecţie. Avem şi aici o evidenţă foarte clară câţi astfel de paznici există în fiecare şcoală. Noi încercăm să menţinem un echilibru. Dacă ştiu că de la Consiliul local unitatea are, să spunem, patru paznici prin externalizare, atunci noi nu mai venim să dăm încă patru şi să creăm un exces.

Sunt unităţi care au doi paznici proprii, dar paza este completată cu încă patru de la primărie. De asemenea, paza şcolii şi a vecinătăţii unităţii de învăţământ este asigurată în unele sectoare ale Bucureştiului de patrule de pază. Unele sunt mobile, altele sunt fixe, în funcţie de cum au decis consiliile locale. Există un număr de aproape 5.000 de camere audio-video montate în unităţile de învăţământ, atât în interior cât şi în exteriorul clădirii, şi nu în ultimul rând există, la nivelul unora dintre sectoare, butoane de panică aflate în şcoli, astfel încât, dacă se întâmplă un eveniment neplăcut, personalul este instruit şi acţionează butonul de panică, existând un timp de intervenţie (...) între două şi cinci minute pentru echipajele respective. Luăm în calcul posibilitatea de a suplimenta pe viitor, dacă vom avea bugetul necesar, efectivele de pază, pentru că vedeţi foarte bine că fenomenul de violenţă în mediul şcolar este în creştere. În ciuda faptului că noi am venit instituţional cu o multitudine de programe dedicate şcolilor din reţeaua noastră pentru a preveni violenţa, bullying-ul în şcoală, totuşi fenomenele acestea pot fi cu greutate prevenite sau desfiinţate. Ele există, este o realitate, nu o putem nega şi atunci este important, pe de-o parte modul în care profesorii supraveghează elevii la clasă, respectiv educatoarele la grupă şi este important modul în care se efectuează serviciul pe şcoală al cadrului didactic.

Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Care este situaţia manualelor şcolare? Au ajuns ele toate la elevi? Care lipsesc?

Ioana Mihaela Neacşu: Cu excepţia clasei a VII-a, în cea mai mare parte, peste 95%, necesarul este asigurat. Problemele majore se întâlnesc la clasa a VII-a. Este un fapt cunoscut de toată lumea. La acest moment, la Bucureşti, din cei aproximativ 13.000 de elevi pe care îi avem în clasa a VII-a, aceştia urmau să primească (...) peste 100.000 de manuale. S-a livrat până la acest moment aproximativ 7-8% din necesar. Acestea sunt cifrele la zi. Recent, au ajuns în depozitul de carte şcolară manualele la disciplinele Latină, Educaţie muzicală, Fizică, Română şi Limbi moderne şi urmează să fie transmise în unităţile de învăţământ în două-trei zile. Pe măsură ce ne sunt livrate de la edituri şi tipografii, aceste manuale noi (...) vă asigurăm că nu vor sta în depozit. În 24-48 de ore le aducem pe băncile copiilor.

AGERPRES: O temă care apare mereu la început anului şcolar este legată de sumele informale care li s-ar solicita părinţilor pentru diverse materiale sau servicii ce ar trebui suportate în mod normal de şcoală - aşa numitul fond al clasei . Ce le transmiteţi părinţilor cărora li se solicită aceşti bani şi ce le transmiteţi directorilor sau cadrelor didactice ? Unde se pot adresa părinţii ?

Ioana Mihaela Neacşu: Nu suntem de acord cu nicio idee de plăţi informale în sistemul de educaţie. Educaţia este gratuită. Cetăţenii susţin educaţia prin taxele şi impozitele pe care le plătesc către stat şi mai ales, în Bucureştii fiind, vă pot spune că există cooperarea administraţiilor publice locale în sensul acoperirii tuturor nevoilor din şcoală. Nu înseamnă că neg existenţa unui asemenea fenomen. În urmă cu aproximativ o lună am lansat un comunicat de presă, în parteneriat cu Federaţia Naţională a Asociaţiilor de Părinţi Bucureşti, prin care precizam că nu suntem de acord şi nu recomandăm părinţilor. În acel moment luaseră iniţiative individuale de a se implica în diferite activităţi de reparaţii, de pregătire a sălilor de curs în vederea începerii anului şcolar. Mai departe de atât, materialele de curăţenie, de igienă ale copiilor, conform legii, se suportă din finanţarea complementară de către administraţiile locale. Dacă există situaţii în care le lipsesc, directorii şcolilor, în loc să se adreseze buzunarului părinţilor, ar trebui să se adreseze consiliilor locale, primăriilor, direcţiilor de administrare a învăţământului. Am întâlnit şi situaţii în care şcoala avea în buget alocate de la primărie sume, dar din (...) comoditate, să folosim un termen elegant, conducerea şcolii nu a demarat achiziţia publică pentru asigurarea cu materialele respective, preferând să se adreseze părinţilor, că reprezintă o cale mai lesnicioasă de a asigura aceste materiale. Am pus în atenţie tuturor directorilor, m-am întâlnit cu toţi directorii de învăţământ la începutul anului şcolar pe sectoare şi le-am cerut cu tărie să renunţe la aceste practici.

De asemenea, nu suntem de acord şi credem că nu are ce să caute în sistemul de învăţământ de stat practica acelor cadouri oferite personalului didactic cu diverse ocazii. Tot la iniţiativa părţilor se ajunge la lucruri extreme. Părinţii au ei senzaţia că acel cadru didactic se implică mai mult şi se dăruieşte mai mult la clasă dacă este mulţumit pe astfel de căi. Noi le cerem cadrelor didactice să îşi facă datoria indiferent şi să nu accepte şi să nu solicite astfel de recompense complementare. Mesajul este adresat în primul rând părinţilor. Mai ales că la nivelul colectivelor de elevi, dacă există aceste iniţiative, aproape în majoritatea situaţiilor nu toţi părinţii le agreează.

Există în unităţile de învăţământ două entităţi de reprezentare a părinţilor. Vorbim, pe de-o parte, de Consiliul reprezentantiv al părinţilor care, conform regulamentului şcolar, este format din totalitatea preşedinţilor comitetelor de la clase - această structură neavând personalitate juridică. Iar o a doua entitate este, dacă e constituită - nu este nici obligatorie şi nici nu se regăseşte peste tot - Asociaţia Părinţilor care este o entitate cu personalitate juridică. Ambele sunt reglementate în regulamentul nostru şcolar, însă ce vreau să precizez: Comitetul reprezentativ al părinţilor, comitetele pe clase, neavând personalitate juridică, nu au dreptul că opereze cu fonduri. Acest fond al şcolii, dacă este colectat de către Comitetele reprezentative ale părinţilor nu este legal. Asociaţia de părinţi cu personalitate juridică poate colecta fonduri pentru că are o contabilitate şi dă seama organismelor de control. Chiar şi în această ultimă situaţie însă, sumele colectate de asociaţie nu sunt obligatorii pentru niciun părinte.

Nu este obligatorie achiziţionarea auxiliarelor didactice pe care profesorii şi învăţătorii le recomandă la clasă. Mai ales în învăţământul primar este un adevărat elan al părinţilor care ar cumpăra zece auxiliare, pentru că au impresia că, cu cât este numărul mai mare, cu atât este mai clar garantată şi mai eficientă învăţarea copilului. Trebuie un echilibru şi o măsură în toate. Profesorii, învăţătoarele aduc şi pun la dispoziţia copilului diferite materiale didactice ajutătoare. Multe învăţătoare fac asta. Există şi metode alternative celor de achiziţiona la nesfârşit teancuri şi teancuri de cărţi. Toate aceste plăţi informale, gen fondul clasei, această goană după achiziţionarea de auxiliare, toate sunt pentru liniştea şi confortul părinţilor şi cerute de aceştia în cea mai mare parte. Nu mai vorbim de greutatea ghiozdanului bietului copil, care îşi deformează coloana.

Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Apar periodic în spaţiul public cazuri de profesori care manifestă un comportament inadecvat faţă de copii, dar şi invers, cazuri de copii care se comportă nepotrivit faţă de cadrele didactice sau de colegi. Există o strategie la nivelul inspectoratului de a diminua acest fenomen?

Ioana Mihaela Neacşu: Am lansat şi vom continua şi săptămânile următoare o serie de programe dedicate prevenirii violenţei în mediul şcolar care, aşa cum spuneam, în statisticile noastre este un fenomen în creştere. Avem o procedură în inspectorat: orice astfel de caz este obligatoriu a fi raportat de conducerea unităţii de învăţământ în termen de două ore de la producerea lui. Avem un inspector care are ca atribuţii monitorizarea şi centralizarea tuturor acestor situaţii, astfel încât putem face o situaţie comparativă a evoluţiei fenomenului raportată mereu la anii şcolari precedenţi. Conform înregistrării din acest an, numărul incidentelor, numărul evenimentelor de violenţă în unităţile de învăţământ în ambele sensuri a fost, anul acesta tocmai încheiat, în creştere cu aproximativ 14% faţă de anul şcolar precendent. Am încheiat şi noi ca instituţie, dar toate unităţile de învăţământ din reţeaua şcolară, parteneriate cu Poliţia, secţia de poliţie la care sunt arondate, cu unităţile de jandarmerie, pentru a demara şi desfăşura, ca şi în anii precedenţi, programe de prevenţie. Ne îndreptăm atenţia şi spre paza unităţilor de învăţământ, încercăm să lansăm şi am lansat o serie de programe care se adresează şi prevenirii traficului de persoane, bullying-ului, care este un alt aspect al violenţei în şcoală.

Chiar în vara acestui an, în parteneriat cu Primăria Municipiului Bucureşti, am trimis sute de profesori la cursuri pentru a lua contact cu acest fenomen, care sunt metodele de a-l preveni, care este comportamentul didactic necesar în situaţia în care se identifică astfel de speţe. Facem toate eforturile, dar misiunea nu este simplă, nu este uşoară. Multe dintre cazurile de violenţă şi bullying au loc în afara şcolii. Ei sunt colegi în clasă, conflictele dintre ei pornesc din şcoală, dar se manifestă în afara şcolii. Acolo nu mai avem controlul asupra lucrurilor.

AGERPRES: În ultima perioadă se resimte tot mai mult nevoia revigorării învăţământului profesional. Ce planuri există în acest sens la nivelul IŞMB?

Ioana Mihaela Neacşu: Noi am început acest proces încă din anul şcolar precedent şi dorim să continuăm. În anul şcolar precedent celui încheiat, în Bucureşti au funcţionat 34 de clase de învăţământ profesional şi profesional dual. În anul şcolar precedent ne-am propus un plan de şcolarizare ambiţios, care a reprezentat practic dublarea ofertei la şcoala profesională. Cu alte cuvinte, am oferit peste 80 de clase de învăţământ profesional şi dual. Nu le-am realizat pe toate, însă creşterea numărului de clase este absolut semnificativă. Vorbim de un procent de aproximativ 15% din elevii bucureşteni care urmează şcoala profesională în acest an şcolar. Este mai mic de 15%. Am reuşit să elaborăm un plan de şcolarizare mai realist, în sensul că acest procent de 15% de şcoală profesională se corelează strict cu numărul elevilor, în procent tot de aproximativ 15%, care au luat sub 5 ca medie de admitere la Evaluarea naţională şi ulterior media de admitere. Noi nu am avut nevoie de această legiferare a faptului că elevii cu media sub cinci merg la şcoala profesională. Am dimensionat planul de şcolarizare de aşa natură încât în fapt astfel au stat lucrurile.

Este primul an şcolar în care noi, la Bucureşti, am reuşit să ocupăm toate locurile la liceu, atât teoretic cât şi tehnologic, din prima etapă de repartiţie computerizată. În etapele de admitere ulterioare noi am repartizat fie elevi fără medie, adică cei care au fost corigenţi, fie cei care nu au fost la Evaluarea Naţională. Din etapa a doua de admitere noi nu am mai repartizat pe liceu. Foarte puţine au fost locurile apărute la liceu după sesiunea specială sau acel procent mic de retrageri cu care ne confruntăm în fiecare an. Elevii cu medii sub 5 nu au avut ca opţiune decât şcoala profesională. Numărul lor însă nu a atins estimatul, fiindcă un procent important au plecat în învăţământul particular.

AGERPRES: Câţi profesori suplinitori sunt în Capitală? La ce materii?

Ioana Mihaela Neacşu: Situaţia personalului didactic este fluidă, este în dinamică continuă. Ce vă spun eu este valabil ieri, poate astăzi nu mai este şi poate mâine cu atât mai puţin. În sensul că, la fel ca şi la elevi, avem permanent profesori care intră şi care ies din sistem. În principiu, municipiul Bucureşti stă bine la resursa umană. Avem 79% din personalul didactic titular, ceea ce înseamnă obligatoriu şi calificat. 14,88% - suplinitori. Avem o altă categorie de profesori pensionari şi asociaţi care este de 5%. Urmează trei categorii, toate încadrându-le în sintagma "necalificaţi". Sunt cei care au studii medii, cei care sunt în curs de calificare, adică urmează studiile în învăţământul superior la acest moment, precum şi cei care au studii superioare, dar în alt domeniu decât cel în care sunt încadraţi - aceştia sunt sub 1%. Un procent de sub 1% din profesorii din Bucureşti intră în categoria cadre didactice necalificate. Este primul an şcolar în care nu mai avem deficit de resursă umană calificată în învăţământul preşcolar şi primar.

Discipline deficitare ar fi pe anumite categorii de ingineri-transporturi rutiere, Educaţie muzicală, Educaţie plastică şi Educaţie fizică.

La nivelul Capitalei constatăm ca semnal slab deocamdată, dar şi care sper să nu se transforme într-o tendinţă, faptul că din ce în ce mai puţin profesori sunt dispuşi să devină directori de şcoli. Aici ne confruntăm practic cu, zic eu, cea mai mare problemă în materie de resursă umană. Cauzele sunt multiple. În 2016-2017 s-au desfăşurat concursuri de directori. Un procent semnificativ dintre directorii numiţi în urma acestor concursuri au demisionat între timp în anii care au urmat. Avem dificultăţi, acolo unde apar posturi libere de directori, în a identifica persoane care să îşi dorească să ocupe această poziţie. Sunt şcoli întregi care nu sunt în măsură să ofere un cadru didactic din interiorul şcolii pentru a conduce şcoala. Suntem astfel siliţi să aducem directori din alte unităţi de învăţământ, ceea ce nu este o situaţie ideală. Important este ca managerul să cunoască bine interiorul şcolii cu specificul ei, cu personalul ei şi aşa mai departe.

În vara acestui an am elaborat o procedură de numire, la recomandarea MEN, neobligatorie, dar noi am considerat-o a fi potrivită, şi anume am numit directorii respectivi în baza organizării unui interviu, care a însemnat prezentarea unui dosar profesional şi a ofertei manageriale pe care persoana respectivă a elaborat-o în raport cu şcoala pe care urma să o conducă. Am scos 70 de funcţii la acest interviu şi s-au înscris 31 de persoane. Cred că este o chestiune care pleacă de la slaba salarizare a directorilor. Există situaţii în care un profesor are salariu mai mare decât directorul, dacă are vechime mai mare sau gradaţie de merit şi directorul nu o are. Timpul de muncă al directorului este nenormat. Perioadele în care îşi poate permite concediu de odihnă sunt mult inferioare acelei cifre de 62 de zile pe care le-ar avea conform legii. Nu are când să le ia din cauza examenelor naţionale şi a tuturor sarcinilor specifice pe care le are de îndeplinit. Misiunea de director a devenit foarte dificilă din perspectiva raporturilor cu cadrele didactice, cu elevii şi cu părinţii.

AGERPRES: Câte şcoli mai sunt în care se învaţă în trei schimburi şi ce soluţii ar fi?

Ioana Mihaela Neacşu: 12 şcoli în trei schimburi în tot Bucureştiul. Chiar ieri (luni - n.r.) am primit o nouă comunicare, un proiect de hotărâre adoptat de Consiliul general. Se numeşte "Nicio şcoală în trei schimburi". Această problemă a spaţiilor şcolare nu este atributul IŞMB. Conform Legii 1/2011, clădirile şi terenurile aparţin domeniului public şi sunt administrate de consiliile locale de sector al Municipiului Bucureşti. Nu este deloc simplu de a rezolva problema spaţiilor. La acest moment, populaţia şcolară a Bucureştiului este la jumătatea populaţiei şcolare din anii '90 din cauza scăderii natalităţii, rata demografică fiind negativă.

Spaţiile şcolare sunt aceleaşi. Este adevărat că, punctual, câteva, în număr foarte mic, au plecat de la învăţământ către autorităţile locale care le-au utilizat în alte zone, însă avem şi situaţia unor primării care au construit noi clădiri pentru şcoli. De aceea pot spune că avem un număr aproximativ egal cu acela din '90, în condiţiile în care populaţia şcolară a scăzut la jumătate. Astfel privită problema, nu ar trebui să existe acest deficit de spaţiu. De unde este generat? Un prim motiv ar fi faptul că, dacă până în '89 efectivele de elevi erau de 40 la clasă, noi am scăzut - şi foarte bine că s-a întâmplat aşa - efectivele la clasă. Acum nu mai lucrăm cu 40 la clasă, se lucrează cu 25 sau 30 elevi, cu posibilitatea de suplimentare acolo unde este nevoie. Pe de altă parte, situaţia a fost determinată şi de prevederea din Legea 1/2011 care a determinat trecerea unei clase - şi anume pregătitoare - din învăţământul preşcolar în învăţământul primar. Această nouă clasă intrată a însemnat o supraîncărcare a şcolilor gimnaziale. Acolo este deficitul. A apărut fenomenul bine-cunoscut al vizei de flotant. Existând şcoli bune foarte solicitate, părinţii îşi fac viză şi atunci, chiar dacă în conformitate cu recensământul pe care noi îl facem, şcoala are populaţie şcolară aferentă a trei clase, ne trezim că, în urma vizei de flotant, trebuie să şcolarizăm şapte clase la acea şcoală.

Aşa, an de an spaţiile şcolare la aceste unităţi au devenit insuficiente. Dacă vă dau lista acestor 12 şcoli, veţi vedea că sunt cele mai bune din Bucureşti. Ar putea părea contradictoriu că avem şcoli care lucrează în trei schimburi. La aceste şcoli clasele au efectiv mare de elevi, se lucrează cu peste 30 de elevi la clasă şi cu toate acestea sunt şcolile care generează cele mai bune rezultate. Vorbim de şcoli cum ar fi Şcoala 12 Herăstrău, Şcoala Gimnazială Pia Brătianu, Şcoala 79, Şcoala 49, Şcoala 280 din sectorul 5. Mai avem din acestea 12 şi trei licee care, având forme de învăţământ seral, atunci sigur că seralul intră în tura a treia. Practic, trebuie să vorbim despre opt şcoli şi nu de 12. Nu aş recomanda, dacă mă întrebaţi ca opinie personală, administraţiile locale să vină să construiască clădiri noi la aceste şcoli. Cu cât dai mai multe spaţii în folosinţă, cu atât vor veni mai mulţi copii. Vom ajunge la situaţii greu controlabile. Ca acea cu care astăzi ne confruntăm la Şcoala Gimnazială 195 din sectorul 3 unde sunt actualmente 2.600 de copii. A fost o creştere de 1.000 de copii în ultimii cinci ani. Este cea mai mare şcoală din ţară. Primăria a mai construit un corp de clădire cu patru nivele, au construit o altă clădire în care există bazin de înot, două săli de sport, teren în aer liber. Toate aceste facilităţi au generat un aflux şi mai mare de copii. Avem acolo patru directori - unul plin şi trei directori adjuncţi. Avem peste 250 de cadre didactice la o singură unitate.

Soluţia nu ar fi să investim sume importante din bugetele administraţiilor publice locale în clădiri noi, ci de a regândi sistemul legislativ prin care se face accesul şi înscrierea copiilor. Aici ar trebui intervenit şi cred că ar fi mult mai puţin costisitor să o facem. Dacă există această categorie a şcolilor suprapopulate, există în oglindă şi o categorie a şcolilor care lucrează cu efective foarte mici. În conformitate cu legea, pentru a avea personalitate juridică, o şcoală trebuie să aibă minimum 300 de elevi, iar o grădiniţă minimum 150 de preşcolari. Sunt şcoli care funcţionează cu efective mai mici de 300 de elevi. O pot face legal prin asumarea răspunderii consiliilor locale de care aparţin, însă cheltuielile fixe de funcţionare ale acestor şcoli sunt aceleaşi cu 300 sau cu 700 de copii.

Prin urmare pentru o eficienţă economică superioară, pentru un randament şcolar mai bun ar trebui luată în considerare o reconfigurare a reţelei şcolare şi aceasta prin lege se face, în colaborare între autorităţile locale şi inspectoratul şcolar. Au există numeroase exemple de comasări de unităţi, nu pentru că cineva vrea să desfiinţeze şcolile, ci pentru că există şcoli care sunt desfiinţate de competiţia de piaţă. An de an pierd elevi şi la un moment dat nu vor mai avea elevi pe care să îi şcolarizeze. Şi atunci aceşti elevii rămaşi în aceste şcoli sunt preluaţi de alte şcoli puternice, şcoli bune care merg bine. Vor rămâne şi spaţii şcolare astfel disponibile încât să nu mai fie nevoie să se construiască clădiri noi sau cărora să li se dea o altă utilizare. Nu este firesc să bagi bani grei, milioane de euro de la bugetele locale să construieşti clădiri când pe altele de ai aproape goale.Trebuie reorganizată, regândită reţeaua şcolară. AGERPRES/(A - autor: Roberto Stan, editor: Cătălin Alexandru, editor online: Ady Ivaşcu)