Charles Baudelaire, născut la 9 aprilie 1821, la Paris, a fost un poet, traducător, critic literar și de artă a cărui reputație se bazează în principal pe 'Les Fleurs du mal' (1857), care a fost probabil cea mai importantă și influentă culegere de poezie publicată în Europa în secolul al XIX-lea. În mod similar, 'Petits poemes en prose' (1868) a fost cel mai reușit și inovator experiment timpuriu în poezia în proză a vremii, menționează www.britannica.com.

Baudelaire a fost singurul copil al lui Francois Baudelaire și al celei de-a doua soții a sa, mult mai tânără, Caroline Defayis, cu care s-a căsătorit în 1819. Pictor și poet cu un talent modest, și-a introdus fiul în artă, sau în ceea ce tânărul Baudelaire avea să numească mai târziu cea mai mare, cea mai mistuitoare și cea mai timpurie pasiune a sa, 'cultul imaginilor'. Tatăl său a murit în februarie 1827. Un an mai târziu, Caroline s-a căsătorit cu Jacques Aupick, un soldat de carieră care a ajuns la gradul de general și care a servit ulterior ca ambasador al Franței în Imperiul Otoman și Spania, înainte de a deveni senator sub cel de-al Doilea Imperiu.

În 1832, Baudelaire și-a început studiile la College Royal din Lyon, pe care le-a continuat în 1836, la prestigiosul Lycee Louis-le-Grand din Paris, mai menționează www.britannica.com. Baudelaire a dat dovadă de potențial ca student și a început să scrie primele sale poezii. Însă, actele regulate de indisciplină au dus la exmatricularea sa în 1839. A promovat examenele de bacalaureat în timp ce era înscris la College Saint-Louis și a devenit student la Ecole de Droit. În realitate ducea o 'viață liberă' în Cartierul Latin.

Tatăl vitreg l-a trimis într-o călătorie prelungită în India, în iunie 1841, dar acesta a părăsit corabia în Mauritius și, după câteva săptămâni petrecute acolo, s-a întors în Franța în februarie 1842. Călătoria i-a adâncit și i-a îmbogățit imaginația, iar scurta sa întâlnire cu tropicele avea să-i înzestreze scrierile cu o abundență de imagini și senzații exotice și o temă perpetuă de reverie nostalgică. La scurt timp după întoarcerea din Mările Sudului, Baudelaire a întâlnit-o pe Jeanne Duval, care avea să-i domine viața în următorii 20 de ani. Ea i-a inspirat lui Baudelaire cea mai chinuită și senzuală poezie de dragoste, 'La Chevelure'.

Baudelaire se întorsese din Mările Sudului, hotărât ca niciodată înainte să devină poet. De atunci și până în 1846, a compus cea mai mare parte a poeziilor care alcătuiesc prima ediție a cărții 'Les Fleurs du mal' (1857).

S-a impus, însă, în mediul cultural parizian nu ca poet, ci ca critic de artă, prin recenziile sale despre Saloanele din 1845 și 1846. Inspirat de pictorul romantic Eugene Delacroix, el a elaborat în Saloanele sale o teorie amplă a picturii moderne, pictorii fiind îndemnați să celebreze și să exprime 'eroismul vieții moderne'. În ianuarie 1847, Baudelaire a publicat o nuvelă intitulată 'La Fanfarlo', al cărei erou, sau antierou, Samuel Cramer, este văzut pe scară largă, chiar dacă simplist, ca un autoportret al autorului.

În 1847, Baudelaire a descoperit opera lui Edgar Allan Poe. Traducerea lucrării 'Revelația mesmerică' a apărut în iulie 1848, iar ulterior traducerile au apărut în mod regulat în recenzii înainte de a fi adunate sub formă de carte în 'Histoires extraordinaires' (1856) și 'Nouvelles Histoires extraordinaires' (1857), fiecare precedată de o importantă introducere critică de Baudelaire. Au urmat traducerile, considerate clasice ale prozei franceze, ale altor lucrări ale lui Poe - 'Les Aventures d'Arthur Gordon Pym' (1857), 'Eureka' (1864) și 'Histoires grotesques et serieuses' (1865). Baudelaire a început, de asemenea, să studieze opera teoreticianului conservator Joseph de Maistre, care, împreună cu Poe, și-a îndreptat gândirea într-o direcție din ce în ce mai antinaturalistă și antiumanistă.

Reputația crescândă a lui Baudelaire ca traducător al lui Poe dar ca și critic de artă i-a permis, în sfârșit, să publice câteva dintre poeziile sale. În iunie 1855, 'Revue des deux mondes' a publicat o serie de 18 poezii ale sale sub titlul general 'Les Fleurs du mal'. Poeziile, pe care Baudelaire le alesese pentru stilul lor original și temele surprinzătoare, i-au adus notorietate. În anul următor, Baudelaire a semnat un contract cu editorul Poulet-Malassis pentru o colecție completă de poezie care să apară sub acest titlu. Când prima ediție a cărții 'Les Fleurs du mal' a fost publicată în iunie 1857, 13 dintre cele 100 de poezii ale sale au fost imediat puse sub acuzare pentru ofensă la adresa religiei sau a moralității publice.

După un proces de o zi, pe 20 august 1857, șase dintre poezii au fost eliminate din carte pe motiv de obscenitate, Baudelaire primind o amendă de 300 de franci (redusă ulterior la 50). Cele șase poezii au fost republicate pentru prima dată în Belgia, în 1866, în colecția 'Les Epaves', iar interdicția oficială asupra lor nu a fost revocată decât în 1949. Eșecul cărții 'Les Fleurs du mal', de la care așteptase atât de mult, a fost o lovitură amară pentru Baudelaire, iar anii rămași din viața sa au fost întunecați de un sentiment crescând de eșec, deziluzie și disperare. Deși Baudelaire a scris unele dintre cele mai bune lucrări ale sale în acești ani, puține au fost publicate sub formă de carte. După ce a publicat primele sale experimente în poezie în proză, a început să pregătească o a doua ediție a cărții 'Les Fleurs du mal'.

În 1859, Baudelaire a produs o serie de capodopere poetice, începând cu 'Le Voyage' și culminând cu ceea ce este considerat pe scară largă cel mai mare poem al său, 'Le Cygne'. În același timp, a compus două dintre cele mai provocatoare eseuri ale sale în domeniul criticii de artă, 'Salon de 1859' și 'The Peinter of Modern Life'. Ultimul eseu, inspirat de desenatorul Constantin Guys, este considerat pe scară largă o declarație profetică a principalelor elemente ale viziunii și stilului impresionist, cu un deceniu înainte de apariția propriu-zisă a acestei școli.

Anul 1860 a marcat publicarea lucrării 'Les Paradis artificiels', traducerea unor fragmente din lucrarea eseistului englez Thomas de Quincey, 'Confessions of an English Opium-Eater', însoțită de propria sa analiză aprofundată. În februarie 1861, o a doua ediție, mult extinsă și îmbunătățită, a lucrării 'Les Fleurs du mal' a fost publicată de Poulet-Malassis. Concomitent, Baudelaire a publicat eseuri critice importante despre 'Theophile Gautier' (1859), 'Richard Wagner' (1861), 'Victor Hugo și alți poeți contemporani' (1862), 'Delacroix' (1863), toate acestea având să fie adunate după moartea sa în 'L'Art romantique' (1869). Fragmentele autobiografice 'Fusees' și 'Mon coeur mis a  nu' ('Inima mea dezgolită') datează, de asemenea, din anii 1850 și începutul anilor 1860.

Editorul său Poulet-Malassis a fost declarat falimentar, în 1862, Baudelaire fiind la rândul său implicat. Abandonând poezia în versuri, el s-a concentrat pe scrierea de poezii în proză, o serie de 20 fiind publicată în 'La Presse' în 1862.

În aprilie 1864, a părăsit Parisul cu destinația Bruxelles, în speranța de a convinge un editor belgian să-i publice operele complete. Avea să rămână în Belgia, din ce în ce mai amărât și sărăcit, până în vara anului 1866, când a fost lovit de paralizie și afazie, din care nu și-a mai reveni niciodată. Baudelaire a murit la 31 august 1867, la Paris în azilul de bătrâni din Paris, unde fusese internat în ultimul an de viață.

La momentul morții sale, multe dintre scrierile sale erau nepublicate, iar cele publicate erau epuizate. Totuși, acest lucru avea să se schimbe curând. Viitorii lideri ai mișcării simboliste care au participat la înmormântarea sa se descriau deja drept adepții săi, iar până în secolul al XX-lea era recunoscut pe scară largă ca unul dintre cei mai mari poeți francezi ai secolului al XIX-lea. AGERPRES/(Documentare - Suzana Cristache Drăgan; editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: poetryfoundation.org