La 26 februarie 2001, a avut loc ceremonia de semnare a Tratatului de la Nisa, care a modificat Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatele de instituire a Comunităților Europene și alte acte conexe, pregătind blocul comunitar de cea mai amplă etapă de extindere a sa, potrivit https://eur-lex.europa.eu.

Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, a cerut, în concluziile asumate, ca Uniunea Europeană (UE) să fie capabilă să primească noile state membre, care la acel moment aveau statutul de candidat, care erau pregătite pentru aderarea la blocul comunitar. În cadrul procesului de integrare instituțională la nivelul Uniunii Europene a noilor state membre se ținea cont de populația fiecărui stat. Drept urmare, Tratatul de la Nisa viza creșterea eficacității și legitimității instituțiilor Uniunii Europene, precum și pregătirea blocului comunitar pentru următoarea etapă de extindere, menționează https://www.europarl.europa.eu.

Procesul de extindere al Uniunii Europene în 2004 cu zece noi state membre (Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia, Polonia, Ungaria) și la 1 ianuarie 2007 cu alte două state (Bulgaria, România) impunea schimbări la nivelul cadrului comunitar instituțional pentru a asigura buna funcționare a instituțiilor europene.

Obiectivul tratatului a vizat reformarea instituțiilor pentru ca Uniunea să poată funcționa eficient ca urmare a etapelor de extindere, îndreptând astfel ceea ce Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997) nu reușise, indică https://eur-lex.europa.eu.

Pentru redactarea tratatului au fost declanșate, la 14 februarie 2000, negocieri interguvernamentale între statele membre ale Uniunii Europene, care s-au încheiat la 10 decembrie, același an, conform https://www.europarl.europa.eu.

Consiliul European de la Nisa (7-10 decembrie 2000), formatul de întrunire la nivel înalt al liderilor statelor Uniunii Europene, și-a dat acordul asupra formulei textului tratatului. Documentul a fost deschis spre semnare la 26 februarie 2001, potrivit https://www.consilium.europa.eu.

Toate statele membre au ratificat tratatul de la Nisa, prin vot în parlamentele naționale, cu excepția Irlandei care a exprimat, inițial, prin referendum un vot negativ, de 53,87%, în iunie 2001. După dezbateri naționale ample, la 19 octombrie 2002, s-a desfășurat al doilea referendum care a consemnat cu 62,89% din voturile exprimate în favoarea ratificării tratatului, care a fost ulterior aprobat de legislativul irlandez, conform https://www.electoralcommission.ie.

Tratatul de la Nisa este structurat în 13 articole, patru protocoale anexate la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatele pentru stabilirea comunităților europene și la Tratatul privind stabilirea comunității europene a energiei atomice.

Noutățile aduse de tratat au vizat, în special, cadrul instituțional. Cele trei comunități care formau primul pilon al Uniunii Europene au fost reduse la două.

Totodată, tratatul stabilea prevederi care vizau consecințele financiare ale expirării Tratatului Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, la 23 iulie 2002, care a fost în vigoare din 25 iulie 1952.

Componența Parlamentului European creștea la 732 de membri, față de 700 cât fusese stabilit prin Tratatul de la Amsterdam, ca urmare a scrutinului comunitar din iunie 2004, prilej cu care erau aleși și eurodeputați pentru noile state membre. Reglementările și condițiile generale care aveau să guverneze responsabilitățile eurodeputaților trebuiau aprobate prin votul cu majoritate calificată în Consiliu. Reglementările care vizează formațiunile politice la nivel european puteau fi, de acum, adoptate prin procedura de codecizie. Parlamentul este autorizat să verifice asupra compatibilității unui tratat internațional cu Tratatul Uniunii Europene, potrivit https://www.cvce.eu.

Puterile legislativului comunitar sunt extinse. Procedura de codecizie este aplicabilă pentru un număr extins de chestiuni, iar aportul Parlamentului European este necesar pentru a formula cooperarea extinsă într-un domeniu în care este aplicată codecizia. În eventualitatea unei propuneri avansate de Consiliu privind stabilirea existenței unei încălcări a drepturilor fundamentale, Parlamentul este chemat să furnizeze o opinie pe speța respectivă.

Parlamentul avea, de acum, posibilitatea să conteste în justiție actele principalilor factori decizionali care conduc Uniunea Europeană, respectiv ale Consiliului, ale Comisiei, ale Băncii Centrale Europene pentru motivații care țineau de incompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia sau de abuz de putere, conform https://www.europarl.europa.eu.

Potrivit Tratatului de la Nisa, începând cu anul 2005, colegiul comisarilor din cadrul Comisiei este format din câte un comisar pentru fiecare stat membru. Consiliul are competența de a decide, în unanimitate, numărul de comisari, precum și sistemul de rotație a statelor membre, asigurându-se de faptul că fiecare colegiu al comisarilor reflectă dimensiunea demografică și geografică a statelor membre. Prin tratat, președintele Comisiei primea competența de a atribui portofoliile comisarilor și de a le redistribui pe parcursul mandatului, precum și de a selecționa vicepreședinții și de a stabili numărul acestora.

Potrivit Tratatului, are loc o nouă distribuție a voturilor în Consiliu, sistemul de vot fiind redefinit pentru a se ține cont de efectele produse de procesul de extindere al Uniunii Europene. Astfel, condițiile pentru atingerea majorității calificate cer obținerea a 73,9 % (față de 71,3 %) dintre voturi, dar și majoritatea țărilor UE care să reprezinte cel puțin 62 % din populația Uniunii, în cazul în care este cerută această condiție de un stat membru.

De asemenea, votul cu majoritate calificată a fost extins la mai multe domenii, printre care amintim: combaterea discriminării, libertatea de mișcare a cetățenilor Uniunii, cooperarea judiciară, chestiunile civile, acorduri internaționale care vizează serviciile și proprietatea intelectuală, politica industrială, economia, cooperarea tehnică și financiară cu state terțe, etc.

În ce privește reforma sistemului judiciar, Tratatul de la Nisa a acordat Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) posibilitatea să se întrunească în mai multe configurații diferite: în camere formate din trei sau cinci judecători, în Marea Cameră cu 11 judecători sau în plen. CJUE a primit posibilitatea să sesizeze Tribunalul privind o gamă mai largă de acțiuni sau proceduri. Competențele Tribunalului au fost extinse pentru a include anumite categorii de hotărâri preliminare.

Numărul de avocați generali putea fi crescut printr-o decizie a Consiliului, adoptată în unanimitate.

Este recunoscut rolul Eurojust pentru dezvoltarea cooperării judiciare în materie penală, iar orașul Bruxelles este desemnat drept locul reuniunilor oficiale ale Consiliului European.

Componența Comitetului Regiunilor și cea a Comitetului Economic și Social respectă același număr fix de membri - 350.

Tratatul de la Nisa a adus ca noutate posibilitatea cooperării consolidate în cadrul tuturor celor trei piloni ai Uniunii Europene așa cum au fost stabiliți în Tratatul de la Maastricht: pilonul Comunitățile Europene, pilonul Politica externă și de securitate comună și pilonul Justiție și afaceri interne. Anterior, Tratatul de la Amsterdam prevedea posibilitatea cooperării consolidate doar în cadrul primului și celui de al treilea pilon, menționează https://www.europarl.europa.eu.

La nivelul pilonului Politica externă și de securitate comună, cooperarea consolidată exclude problemele de apărare, iar statele membre au drept de vot. În cadrul pilonului justiția și afacerile interne, cooperarea consolidată are caracter flexibil, fără să existe drept de veto al statelor UE și fără să fie necesară aprobarea Comisiei sau a Parlamentului European, indică https://eur-lex.europa.eu.

Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Suzana Cristache Drăgan, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: EU Law and Publications/Facebook