Marin Sorescu, poet, dramaturg, prozator și eseist, deopotrivă pictor, s-a născut în comuna Bulzești, județul Dolj, la 19 februarie 1936. A urmat cursurile școlii primare în satul natal, apoi cursurile liceului ''Frații Buzești'' din Craiova și Școala Medie Militară ''Dimitrie Cantemir'' din Predeal, potrivit volumului 'Dicționarul scriitorilor români' (Editura Albatros, București, 2002). În 1960, a devenit licențiat al Facultății de Filologie a Universității ''Al.I. Cuza'' din Iași.

Criticul literar George Călinescu scria despre Marin Sorescu, în 1964, în ''Contemporanul'', că avea ''capacitatea excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune'' (''Dicționarul Scriitorilor Români'', coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, București, 2002). Academicianul Eugen Simion aprecia că ''Marin Sorescu meditează la ceea ce scrie și scrie învăluind tragicul, sublimul, grotescul în plasa fină a ironiei'', iar în prefața volumului ''Poeme'' din colecția ''Cele mai frumoase poezii'' (1976), criticul și istoricul literar Cornel Regman îl caracteriza pe Marin Sorescu ca ''autor de ingenioase și paradoxale scenarii care dinamitează certitudinile zilnice și stabilesc raporturi de intimitate cu fețele incomode ale lucrurilor''.

Marin Sorescu s-a afirmat ca poet încă din anii studenției, conducând cenaclul Casei de Cultură a Studenților, conform dicționarului 'Membrii Academiei Române (1866-2003)' (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, București, 2003). După absolvirea facultății, în 1960, s-a stabilit în București, devenind în același an redactor la revista ''Viața Studențească'' (unde a și debutat, în 1959, cu versuri), apoi la ''Luceafărul'' (1963-1966).

A cunoscut o ascensiune rapidă în lumea literară, ca poet, prozator, dramaturg, eseist și critic literar, a întreprins călătorii de studii în mai multe țări europene, a participat la congrese și festivaluri internaționale. A participat la Bienala de poezie de la Knokke-Le-Zoute (Belgia, 1966), a luat parte la International Writing Program (Program Internațional Scriitoricesc) al Universității din Iowa (SUA, 1970-1971) și i-a fost acordată o bursă de studii pe o perioadă de un an la Academia de Artă din Berlinul de Vest (1972). Începând cu anul 1966, a întreprins călătorii de studii în majoritatea țărilor europene, în SUA și Mexic, a participat la congrese și festivaluri internaționale.

În 1992, și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, cu teza ''Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din literatura română''. A fost redactor la revistele ''Viața studențească'', ''Luceafărul'', ''Viața românească'', redactor-șef la Studioul Cinematografic ''Animafilm'' din București (1966-1972), redactor-șef al revistei ''Ramuri'' din Craiova (1978-1990), iar în 1990 a fost numit director al Editurii ''Scrisul românesc'' din Craiova. A fost ministru al Culturii în perioada 25 noiembrie 1993 - 5 mai 1995.

Marin Sorescu a scris literatură de toate genurile, situându-se printre cei mai prodigioși scriitori români și numărându-se, de asemenea, printre scriitorii români cei mai reprezentativi și mai cunoscuți peste hotare, opera sa fiind tradusă în zeci de limbi străine.

După debutul ca poet în reviste literare, în 1964 a avut loc și debutul editorial, cu volumul de parodii ''Singur printre poeți'', stilul său original impunându-se și prin volumele de versuri publicate ulterior: ''Poeme'' (1965, Premiul Uniunii Scriitorilor din România), ''Moartea ceasului'' (1966), ''Tinerețea lui Don Quijote'' (1968), ''Tușiți'' (1970), ''Suflete, bun la toate'' (1972), ''La lilieci'' (vol. I-V, 1973-1995; I - 1973, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, II - 1977, Premiul Academiei Române, III - 1980, IV - 1988, V - 1995), ''Astfel'' (1973), ''Descântoteca'' (1976), ''Poeme'' (1976), ''Sărbători itinerante'' (1978), ''Ceramică'' (1979), ''Fântâni în mare'' (1982), ''Apă vie, apă moartă'' (1987), ''Poezii alese de cenzură'' (1991), ''Traversarea'' (1994).

''Popularitatea și-a datorat-o de la început Sorescu poeziei, ca și succesul de critică. Un rol va fi jucat articolul lui G. Călinescu din ''Contemporanul'', apărut (1964) chiar mai înainte ca Sorescu să fi debutat'', scrie criticul literar Nicolae Manolescu în ''Istoria critică a literaturii române'' (2008). ''Dar cu siguranță a mai fost o cauză: rareori o epocă și-a născut mai la timp poetul potrivit. Original și inventiv, Sorescu era un spirit funciar antidogmatic într-un moment în care apele dogmatismului începeau să se retragă. Versurile lui ingenioase, pline de sugestii șocante, au făcut deliciul unui public larg și i-au satisfăcut totodată și pe critici, care vedeau în ele un simptom și o promisiune de înnoire. Cu un bun instinct al pieței literare, poetul s-a adaptat lesne la schimbări, dovadă ''La Lilieci'', în care poezia este cu desăvârșire alta decât în culegerile anterioare'', mai arată Nicolae Manolescu.

''În cărțile 'Liliecilor'' Marin Sorescu dă multe referințe cu privire la situarea geografică a locului său natal - comuna doljană Bulzești apropiată de fruntariile deluroase ale Gorjului - 'La Lilieci' fiind, de fapt, denumirea dealului pe a cărui vale opusă așezărilor omenești se află spațiul de odihnă al 'dușilor' din această lume: Cimitirul'', arată criticul și teoreticianul literar Jeana Morărescu în volumul ''La Lilieci'' (Fundația ''Marin Sorescu'', 1998).

Teatrul deține o pondere însemnată în opera lui Sorescu. Ca dramaturg, Marin Sorescu a continuat experiența teatrului existențialist și a teatrului absurdului, oglindită excepțional de piesele sale: ''Iona'' (1968, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie și, apoi, Premiul Academiei Române), ''Există nervi'' (1968), ''Paracliserul'' (1970), ''Matca'' (1973), ''Pluta meduzei'' (1974), ''Setea muntelui de sare'' (1974, culegere de piese, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie), ''Răceala'' (1976), ''A treia țeapă'' (1980), ''Ieșirea prin cer'' (1984), ''Vărul Shakespeare'' (1988).

În spațiul dramaturgiei, Sorescu s-a impus, de asemenea, printr-o producție originală, în care prezența poetului se simte profund în gustul pentru construirea unor evenimente modelate în regim simbolic și de parabolă, mai puțin ofensivă. Dimensiunile simbolice ale teatrului lui Sorescu sunt puternic evidențiate îndeosebi în suita alcătuită din piesele ''Iona'' (1968), ''Paracliserul'' (1970) și ''Matca'' (1973), se menționează în ''Dicționarul scriitorilor români''. ''Dacă în ''Iona'' Marin Sorescu dramatizează evenimente biblice în limbajul și psihologia prezentului, în ''Paracliserul'' el pune sub semnul întrebării destinul omului religios într-un veac agnostic (.....) Prin acest personaj suntem într-adevăr proiectați în drama unei omeniri angoasate și debusolate de sfârșit de mileniu și de istorie'', remarcă istoricul și teoreticianul literar Maria-Ana Tupan în lucrarea ''Marin Sorescu și deconstructivismul'' (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995). ''Inovații însemnate aduce Sorescu și în teatrul de inspirație istorică, dând o replică semnificativă viziunii idealizante asupra trecutului, la modă în epocă. În acest spațiu tematic s-au impus îndeosebi piese precum ''Răceala'' și ''A treia țeapă'', cu acțiunea plasată în vremea lui Vlad Țepeș''. (''Dicționarul Scriitorilor Români'')

A semnat și proză umoristică și satirică (romanele ''Trei dinți din față'', 1977; ''Viziunea vizuinii'', 1981), eseuri (''Teoria sferelor de influență'', 1969; ''Insomnii'', 1971; ''Starea de destin'', 1976), cronici literare (''Ușor cu pianul pe scări'', 1986, pentru care a primit Premiul ''George Călinescu'' și Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critică literară), interviuri despre poezie (''Tratat de inspirație'', 1985). A tradus creația poetică a lui Boris Pasternak (traduceri adunate în volumul ''Lirice''). A mai publicat și literatură pentru copii: ''Unde fugim de acasă?'' (1967, proză), ''O aripă și-un picior (Despre cum era să zbor)'' (1970, versuri), ''Cocostârcul Gât-Sucit'' (1987, versuri), ''Cirip-Ciorap'' (1993, versuri).

Marin Sorescu a fost, de asemenea, un pictor de talent, având expoziții personale în țară și în străinătate, la Brașov (1989), Cluj-Napoca (1990), Irlanda (1991), Paris (1992, expoziție colectivă), București (1992).

Pe lângă premiile din partea Uniunii Scriitorilor din România a mai fost distins cu Premiul Academiei Române, cu Medalia de aur pentru poezie ''Ospiti Napoli'', decernată în orașul Napoli (1970), Premiul internațional ''Le Muze'' acordat de Academia delle Muze din Florența (1978), Premiul mondial de poezie ''Fernando Riello'' (Madrid, 1982), cu prestigiosul Premiu internațional ''Gottfried von Herder'' pe 1991 pentru întreaga operă (Viena), Premiul Felix Romuliana (Belgrad, 1994). A fost propus de Academia Română pentru Premiul Nobel pentru Literatură (1992).

La 9 martie 1991, Marin Sorescu a fost ales membru corespondent, apoi, la 12 martie 1992, a devenit membru titular al Academiei Române. A fost, de asemenea, membru al Academiei Mallarmé din Paris.

A murit la 8 decembrie 1996, la București. Începând din 2003, Teatrul Național din Craiova îi poartă numele. AGERPRES/(Documentare: Ruxandra Bratu; editor: Roxana Losneanu, editor online: Alexandru Cojocaru)