Charles de Gaulle, unul dintre cei mai importanți oameni de stat ai Franței secolului al XX-lea, s-a născut la 22 noiembrie 1890, la Lille, fiind al treilea din cei cinci copii ai unei familii de avocați parizieni originari din regiunea Champagne. Și-a făcut o parte din studiile primare la École des Freres, o școală creștină din parohia Saint-Thomas-d'Aquin. În 1905, pe măsură ce în Franța erau adoptate legi care interziceau congregațiile religioase, tânărul de Gaulle și-a terminat studiile secundare la iezuiții Sacré-Coeur din Belgia, notează https://www.elysee.fr/.

A fost admis, în 1908, la Academia Militară Saint-Cyr și, în 1912, după terminarea studiilor, s-a înrolat în Regimentul 33 Infanterie, aflat în Arras, condus de colonelul Philippe Pétain. Căpitanul de Gaulle a fost remarcat pentru curajul său în timpul bătăliilor Primului Război Mondial. După ce a fost rănit de mai multe ori, a fost capturat de germani în martie 1916. Încercarea sa de evadare l-a dus la o unitate de securitate superioară pentru cei mai indisciplinați ofițeri. Cei doi ani de închisoare i-au lăsat amintiri amare despre sentimentul de inutilitate, chiar dacă le-a ținut colegilor săi discursuri strălucite despre cursul conflictului militar. A încercat să evadeze de cinci ori.

Sursa foto: charles-de-gaulle.org 

În aprilie 1919 a fost repartizat temporar în Armata Poloneză independentă. În 1921, s-a căsătorit cu Yvonne Vendroux și au avut trei copii, potrivit https://www.charles-de-gaulle.org/.

S-a întors în Franța, unde a fost admis în 1922 la Școala de Război. A profitat de perioada dintre cele două războaie pentru a-și dezvolta teoria militară, publicând 'La Discorde chez l'ennemi' (1924), 'Le Fil de l'épée' (1932), 'Vers l'armée de métier' (1934), care promova utilizarea tancurilor, și 'La France et son armée' (1938). Când a izbucnit războiul, de Gaulle era colonel la comanda Regimentului 507 de tancuri blindate din Metz.

Sursa foto: charles-de-gaulle.or

Când Franța și Marea Britanie au declarat război Germaniei, la 3 septembrie 1939, de Gaulle a fost numit comandant al brigăzii de tancuri a Armatei a V-a. S-a remarcat în mai multe rânduri în fruntea tancurilor sale, în special când i-a oprit pe germani la Abbeville (27-30 mai 1940). Numit general la 1 iunie 1940, de Gaulle a devenit câteva zile mai târziu subsecretar de stat pentru apărare națională și război, în guvernul lui Paul Reynaud, înlocuit, câteva zile mai târziu, la Vichy, de cel al mareșalului Pétain. Numit și guvernul de la Vichy, acesta a semnat, la 22 iunie 1940, Armistițiul franco-german, Franța fiind înfrântă și ocupată în aproximativ șase săptămâni. Sute de mii de oameni din nordul și estul Franței au fugit într-o încercare disperată de a evita armatele Germaniei naziste, potrivit https://www.charles-de-gaulle.org/.

Patriot devotat, de Gaulle nu a acceptat capitularea Franței. A plecat la Londra, unde a devenit liderul mișcării de eliberare a Franței, fiind susținut de prim-ministrul britanic Winston Churchill. Din capitala Angliei, de Gaulle a lansat, la 18 iunie 1940, celebrul apel prin care le cerea compatrioților săi să reziste în fața ocupației germane, că lupta va continua alături de Marea Britanie. De Gaulle a organizat forțe armate, care aveau să devină Forțele Franceze Libere, și a creat un Comitet Național Francez cu ajutorul lui René Cassin, care avea să devină Comitetul Francez pentru Eliberare Națională pe 3 iunie 1943, apoi Guvernul Provizoriu al Republicii Franceze un an mai târziu. În acești ani de război, el a reunit progresiv teritoriile Imperiului, a creat o uniune cu Rezistența Națională, alături de Jean Moulin. Generalul de Gaulle debarca pe plajele din Courseulles-sur-Mer, în Normandia, la 14 iunie 1944, făcând din Franța o țară victorioasă, alături de Aliați, Regatul Unit, Statele Unite și Uniunea Sovietică. La 25 august 1944 a ținut un discurs la Hôtel de Ville din Paris, afirmând: 'Paris! Parisul insultat! Parisul distrus! Parisul martirizat! Dar Parisul eliberat!', se arată pe https://www.elysee.fr/.

De Gaulle s-a bucurat de o susținere masivă acasă și, în 1945, a devenit președintele guvernului provizoriu al Franței. În 20 ianuarie 1946 a demisionat și a înființat, în 1947, Adunarea Poporului Francez (Rassemblement du Peuple Francais, RPF), care în timpul alegerilor din 1951 a câștigat 120 de locuri în Adunarea Națională. În 1953, a rupt legăturile cu partidul său, care, în 1955, a fost desființat. Generalul s-a retras în casa din Colombey-les-deux-Eglises, unde a lucrat la redactarea memoriilor sale: 'L'Appel, 1940-1942' (1954), 'L'Unite, 1942-1944' (1956), 'Le Salut', 1944-1946' (1959).

În urma evenimentelor din Algeria din mai 1958, cercurile politice franceze au apelat la generalul de Gaulle, căruia președintele Rene Coty (1954-1959) i-a cerut să formeze un nou guvern. Învestit de Adunarea Națională la 1 iunie 1958, de Gaulle pregătește reforma instituțiilor și propune posesiunilor franceze de dincolo de mări un nou tip de asociere la metropolă - Comunitatea. La 28 septembrie 1958, prin referendum, Franța și teritoriile de dincolo de mări, mai puțin Guineea, primul stat african care și-a declarat independența, au aprobat noua Constituție, cu 79,2% din voturi pentru, conform https://www.charles-de-gaulle.org/.

Sursa foto: charles-de-gaulle.org

La 21 decembrie 1958, de Gaulle era ales președinte al celei de-a V-a Republici și al Comunității Africane și Malgașe de un colegiu electoral. A fost învestit în funcție la 8 ianuarie 1959. Cea mai urgentă sarcină viza Algeria, unde a efectuat numeroase vizite și a înregistrat progrese către o soluție pentru independență. Un referendum privind autodeterminarea algerienilor, aprobat de 75% dintre cetățenii francezi, a avut loc la 8 ianuarie 1961. Un an mai târziu, la 22 martie 1962, erau semnate Acordurile de la Evian și aprobate prin referendum în Franța și Algeria, căreia i s-a acordat independența. Eliberat de războiul din Algeria, dar nu și de urmările acestuia (repatrierea cetățenilor francezi, atacurile teroriste ale OAS), șeful statului s-a angajat să ducă o politică de independență națională, consolidând astfel poziția Franței. Refuzând supravegherea Statelor Unite, de Gaulle a retras treptat Franța din sistemul integrat al NATO (finalizat în 1966), rămânând în același timp membru al Alianței Atlantice, conform https://www.elysee.fr/.

După atacul terorist de la Petit-Clamart, generalul de Gaulle a propus, la 22 august 1962, ca șefii de stat să fie aleși prin sufragiu universal, pentru a asigura legitimitatea necesară față de deputați. Referendumul privind reforma constituțională, care a validat alegerea unui șef de stat prin vot universal, a fost organizat la 28 octombrie 1962.

În contextul izbucnirii crizei rachetelor cubaneze, în octombrie 1962, generalul de Gaulle a fost primul care l-a susținut pe președintele american John F. Kennedy (1961-1963) împotriva liderului sovietic Hrușciov.

Sursa foto: charles-de-gaulle.org 

La 22 ianuarie 1963 a fost semnat Tratatul de la Élysée, între Franța și Republica Federală Germania. Dorind să construiască o Europă cu adevărat europeană, de Gaulle a refuzat intrarea Regatului Unit, care era prea apropiat de Statele Unite, în Comunitatea Economică Europeană. El a consolidat CEE prin Politica Agricolă Comună în 1963. Politica de acțiune liberă pe care a dus-o a însemnat consolidarea prezenței Franței în lume față de țările din fosta Comunitate Africană și Malgașă, independente din 1960, dar și în Asia și America Latină.

Vizita oficială în România a preşedintelui Franţei, Charles De Gaulle, ceremonia plecării de pe aeroportul Băneasa, 1968.

Foto: (c) Arhiva istorică AGERPRES

Încă din primul mandat, de Gaulle începuse o politică de ''relaxare și cooperare' cu țările din spatele Cortinei de Fier prin încurajarea schimburilor economice și culturale cu Uniunea Sovietică și cu țările din Europa de Est și prin recunoașterea Republicii Populare Chineze în ianuarie 1964. În acest context s-a înscris și vizita sa în România, în perioada 14-18 mai 1968, prima vizită a unui șef de stat francez în țara noastră, potrivit volumului 'Politica externă a României' (Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986).

Charles de Gaulle a fost reales, pentru prima dată prin sufragiu universal, la 21 decembrie 1965, deși doar în urma unui al doilea tur de scrutin, după ce a avut de înfruntat opoziția surprinzător de puternică a socialistului Francois Mitterrand. În urma revoltelor studenților și muncitorilor din mai 1968 și a înfrângerii suferite în urma referendumului din 28 aprilie 1969, pe problema reorganizării regionale și a reformei Senatului, de Gaulle a demisionat. A fost înlocuit provizoriu de președintele Senatului, Alain Poher.

S-a retras din viața politică și s-a reîntors la Colombey-les-deux-Eglises, unde s-a dedicat scrierii memoriilor sale. A încetat din viață la 9 noiembrie 1970.

Sursa foto: charles-de-gaulle.org

Doar primul volum al memoriilor sale 'Mémoires d'espoir' a fost finalizat. În timp ce la Catedrala Notre Dame din Paris avea loc o ceremonie oficială cu oficiali guvernamentali și demnitari străini, generalul Charles de Gaulle, fostul președinte al țării, era înmormântat în cimitirul Colombey, în prezența familiei sale, a Compagnons de la Libération și a oamenilor din satul său, potrivit https://www.elysee.fr/. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Doina Lecea, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto din deschidere: elysee.fr