Anul 2025 a fost proclamat Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea. În seria de evenimente care vor avea loc în această perioadă se află și pregătirea și sfințirea Sfântului și Marelui Mir, ce va avea loc în data de 17 aprilie, în Sfânta și Marea Joi. (sursa: https://basilica.ro)

Momentul și lucrarea sfințirii Marelui Mir în viața Bisericii au o semnificație și o importanță deosebită. Faptul că toți ierarhii unei Biserici Ortodoxe autocefale se întrunesc în Sfânta și Marea Joi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Hristos, cu trei zile înainte de Sfintele Paști, pentru a săvârși împreună sfințirea Marelui Mir, chiar în timpul Liturghiei de pomenire a Cinei celei de Taină, adică a Euharistiei, constituie un eveniment de intensă trăire, mare solemnitate și sfântă binecuvântare. (sursa: 'Sfântul și Marele Mir - Înțelesul și folosul lui', 2019)

Istoricul Sfințirii Marelui Mir în Biserica Ortodoxă

Mirul, preparat din untdelemn și aromate a fost o practică a preoției Vechiului Testament și purta semnificația primirii Duhului Sfânt.

Ungerea cu Sfântul și Marele Mir este un semn vizibil al primirii darurilor Duhului Sfânt de către cei nou botezați. Această împărtășire a harului se făcea, în timpul scrierii Noului Testament, prin punerea mâinilor Apostolilor: 'Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru și pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste niciunul dintre ei, ci erau numai botezați în numele Domnului Iisus. Atunci își puneau mâinile peste ei și ei luau Duhul Sfânt'. (Faptele Apostolilor 8, 14-17)

Când Biserica a crescut ca număr de membri și ca întindere geografică, practica amintită în cartea Faptele Apostolilor nu a mai fost continuată în această formă, întrucât era dificil ca urmașii Apostolilor, adică episcopii Bisericii, să ajungă la toți cei botezați pentru a pune mâinile peste fiecare dintre ei.

S-a adoptat atunci, ungerea cu mirul sfințit de episcopi.

Urmând tradiției apostolice, Biserica a rânduit ca Marele Mir să fie sfințit doar de către episcopi, deoarece aceștia au deplinătatea harului apostolic. Astfel, Canonul 6 al Sinodului de la Cartagina din anul 419 prevede ca sfințirea Marelui Mir să nu se săvârșească de către preoți, ci de către episcopi.

Cel mai vechi Evhologhion (Molitfelnic) bizantin păstrat (codicele Barberini graecus 336), din secolul al VIII-lea, cuprinde indicații privind prepararea și apoi sfințirea Marelui Mir, prin două rugăciuni rostite în timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare, rugăciuni păstrate până astăzi (Rugăciunile a treia și a patra din slujba respectivă a Bisericii Ortodoxe Române).

Dacă, în Vechiul Testament, mirul se prepara din ulei de măsline și patru aromate, Evhologhionul bizantin amintit enumeră, pe lângă untdelemn, 12 componente.

Lista cu ingrediente a oscilat în timp. În Patriarhia Ecumenică, abia în anul 1951 patriarhul Athenagoras a stabilit numărul ingredientelor la 57. Biserica Rusă folosește între 40 și 64 de aromate. Patriarhia Română folosește în prezent peste 40 de ingrediente.

Până în secolul al VIII-lea, toți episcopii aveau dreptul de a sfinți Mirul. Cu timpul, însă, sfințirea Marelui Mir a căpătat o semnificație deosebită, aceea de unitate vizibilă a unei provincii bisericești distincte sau independente. Acest fapt s-a datorat și dificultății ca fiecare episcop să procure ingredientele necesare, rare și costisitoare, dar și creșterii autorității tronurilor patriarhale.

De aceea, sfințirea Marelui Mir nu a mai fost permisă fiecărui episcop, ci numai patriarhilor sau întâistătătorilor unor Biserici autocefale.

Însă, începând cu secolul al XIX-lea, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a inclus în majoritatea Tomosurilor de recunoaștere a autocefaliei Bisericilor Ortodoxe naționale și prevederea ca acestea să primească Sfântul și Marele Mir de la Constantinopol, singurele excepții fiind Patriarhia Rusă (care-și dobândise autocefalia în secolul al XV-lea și rangul de patriarhie în 1589) și Biserica Ortodoxă Română, în al cărei Tomos de autocefalie din anul 1885 nu se menționează această prevedere.

Și Patriarhiile apostolice din Orient, aflate sub stăpânire otomană, au început să primească Sfântul și Marele Mir de la Patriarhia Ecumenică. Această practică este continuată și astăzi de toate Bisericile grecești și de unele Biserici slave, care primesc mici cantități de Mir de la Patriarhia Ecumenică.

În același timp, unele Biserici autocefale mari, cu numeroase parohii, au nevoie de cantități mari de Mir, care se sfințește de către aceste Biserici autocefale (Rusă, Română, Sârbă și Bulgară).

Sfințirea Marelui Mir în Biserica Ortodoxă Română

Înainte de a-i fi recunoscută autocefalia în 1885, Biserica Ortodoxă Română primea Sfântul și Marele Mir de la Patriarhia de Constantinopol, deoarece Mitropolia Țării Românești (a Ungrovlahiei) și Mitropolia Moldovei se aflau în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, dar se bucurau de o largă autonomie bisericească, întrucât aceste Mitropolii susțineau adesea financiar Patriarhia Ecumenică, aflată sub stăpânire otomană.

Totuși, chiar înainte de a primi Biserica Română autocefalia, Marele Mir a fost sfințit de mai multe ori pe teritoriul țării noastre, atunci când se întâmpla să fie prezenți aici, venind după ajutoare materiale, unii patriarhi răsăriteni. Astfel, în 1513, patriarhul Pahomie al Constantinopolului săvârșește sfințirea Marelui Mir la Târgoviște, fiind solicitat de Sfântul Voievod Neagoe Basarab; în 1515, patriarhul ecumenic Teolipt este invitat de același voievod român la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș, prilej cu care săvârșește și sfințirea Marelui Mir; la Iași, în 1643, patriarhul Ierusalimului Teofan al III-lea a sfințit Marele Mir, în semn de recunoștință pentru voievodul Vasile Lupu, care a plătit toate datoriile Patriarhiei Ierusalimului către Înalta Poartă; patriarhul Dositei al Ierusalimului a sfințit de două ori Marele Mir la București, în 1670 și în 1702; de asemenea, se pare că și urmașul său în scaun, patriarhul Hrisant, a săvârșit sfințirea Mirului la București, în anul 1707, unde venise cu prilejul târnosirii bisericii Mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou, ctitorie a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.

Situația Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, în comparație cu cea din Moldova și Țara Românească, era diferită, datorită faptului ca această provincie era parte integrantă din Imperiul Habsburgic. Mulți dintre ierarhii din Transilvania erau însă hirotoniți până în anul 1701 la Argeș, Târgoviște sau București, de unde primeau, de asemenea, Sfântul și Marele Mir.

Eparhia ortodoxă a Ardealului, reînființată în 1761 și devenită Mitropolie în 1864, și-a câștigat un statut de independență bisericească, recunoscută la nivel interortodox, dar și de autoritățile habsburgice.

Același statut l-a dobândit și Mitropolia românească de la Cernăuți, aflată atunci în granițele aceluiași Imperiu. Astfel, Marele Mir a fost sfințit de către primul episcop român de la Sibiu, Vasile Moga, în anul 1823, și de mitropolitul Miron Romanul în aprilie 1884, în vechea biserică grecească din Sibiu (care se afla pe locul actualei catedrale mitropolitane).

De asemenea, sfințirea Marelui Mir s-a săvârșit la Cernăuți de către mitropolitul Bucovinei și Dalmației, Silvestru Morariu Andrievici, în martie 1880.

După Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești (în 1859) și după obținerea Independenței de Stat (în 1877), mitropolitul primat Calinic Miclescu, împreună cu ierarhii Sfântului Sinod, a săvârșit sfințirea Marelui Mir la București, în 25 martie 1882. Faptul a creat un conflict cu Patriarhia Ecumenică, însă acest conflict a fost aplanat apoi cu argumente teologice și istorice solide și cu multă înțelepciune.

În urma recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică în anul 1885, Marele Mir a fost sfințit în 1893, apoi în 30 martie 1906. În România reîntregită, Marele Mir a fost sfințit pentru prima dată la 15/28 aprilie 1921.

După ridicarea scaunului mitropolitan al Țării Românești (Ungrovlahiei) la rang de scaun patriarhal, în 1925, s-au făcut sfințiri ale Marelui Mir în anii 1926, 1934, 1942, 1950, 1955, 1958, 1965, 1968, 1973, 1978, 1983, 1988, 1993, 1996, 2002, 2007, 2010 și 2019. (surse: 'Sfântul și Marele Mir - Înțelesul și folosul lui', Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019; https://basilica.ro) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor:Cerasela Bădiță, editor online: Ady Ivaşcu)