Conflictul din Vietnam a fost unul dintre cele mai complicate episoade de criză ale războiului rece şi totodată una dintre cele mai grele implicări militare externe ale armatei SUA în perioada postbelică.

Zona a fost scena unui conflict militar încă după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, în perioada 1946-1954. În septembrie 1945, liderul Ho Şi Min declarase independenţa Vietnamului de Nord, propunând drept model al declaraţiei de independenţă de stat un proiect izvorât din Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii şi totodată cu intenţia de a obţine suportul guvernului american. Guvernul francez a făcut, la rândul său, o propunere privind o formă de autoguvernare limitată, dar care a fost respinsă de Ho Şi Min, iar acest moment a reprezentat declanşarea războiului de gherilă al Viet Min faţă de trupele franceze. În iunie 1949, guvernul de la Paris l-a instalat pe fostul împărat Bao Dai în calitate de şef al statului Vietnam. În februarie 1950, cu sprijin militar sovietic şi chinez, forţele vietnameze au pornit ofensiva împotriva efectivelor franceze. Casa Albă a acordat ajutor Franţei, care este înfrântă decisiv, în confruntarea de la Dien Bien Phu, în mai 1954, concretizând sfârşitul dominaţiei franceze în Indochina, potrivit volumului ''Enciclopedia Războiului Rece'' (Thomas Parish, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002). Acordurile de la Geneva, din iulie 1954, au stabilit delimitarea Vietnamului de Sud de Vietnamul de Nord de-a lungul paralelei 17 şi au specificat organizarea, într-un timp de doi ani, de alegeri libere democratice pentru unificarea Vietnamului într-un singur stat cu un guvern democratic, dar scrutinul nu a mai avut loc, conform www.history.com.

În mai 1959, forţele nord-vietnameze au început furnizările de sprijin logistic, pe diferite rute prin Laos şi prin Cambodgia, pentru forţele de gherilă care atacau unităţile guvernului Diem din Vietnamul de Sud. Ostilităţile au crescut în intensitate, iar în iulie 1959 au fost ucişi primii soldaţi americani în Vietnamul de Sud, în urma atacurilor de gherilă. Pe fondul derulării acestor evenimente cu victime în rândul soldaţilor americani, preşedintele american John F. Kennedy a autorizat trimiterea, în mai 1961, a unor unităţi de elicoptere şi a 400 de luptători din unităţi Beretele Verzi în operaţiuni clandestine la adresa forţelor Viet Cong. Prin lovitura militară de stat din noiembrie 1963, Diem este îndepărtat şi omorât, iar în perioada 1963-1965, guvernul Vietnamului de Sud a fost condus de 12 echipe guvernamentale diferite, instabilitate politică generată şi de numeroase lovituri militare de stat.

La 2 august 1964, ambarcaţiuni nord-vietnameze de patrulare au atacat nava USS Maddox (DD-731), în timp ce acest distrugător se afla în apele internaţionale ale Golfului Tonkin, potrivit https://www.usni.org. Acest incident a reprezentat cauza principală a implicării militare ample cu efective diverse a Statelor Unite ale Americii în conflictul din Vietnam. Încă de la începutul anului 1964, SUA sprijinea acţiunile de comando ale forţelor sud-vietnameze şi desfăşura misiuni de culegere de informaţii de-a lungul coastei nord-vietnameze. Denumite codificat Planul Operaţiuni 34A, activităţile erau derulate şi coordonate de Departamentul Apărării cu sprijinul Agenţiei Centrale de Informaţii, fiind desfăşurate în teren de forţele nord-vietnameze. Cu succese limitate, numeroşi sud-vietnamezi au fost capturaţi, unităţile Planului Operaţiuni 34A suferind pierderi grele. În iulie 1964, generalul locotenent William C. Westmoreland, comandantul U.S. Military Assistance Command din Vietnam a schimbat tacticile de la atacuri comando la bombardamente cu armament uşor cu mortiere, rachete şi aruncătoare de grenade din ambarcaţiunile sud-vietnameze.

Sursa foto: nsarchive2.gwu.edu 

În dimineaţa zilei de 4 august 1964, unităţile de interceptare a comunicaţiilor dislocate de-a lungul coastei nord-vietnameze au raportat posibilitatea desfăşurării unei operaţiuni maritime ofensive în Golful Tonkin. Condiţiile meteo erau nefavorabile, furtună şi ploi, precum şi valuri mari care limitau vizibilitatea. Pe lângă dificultatea generată de vreme, radarul SPS-40 de pe USS Maddox şi radarul SPG-53 de pe nava USS Turner Joy erau inoperabile, conform https://www.usni.org/. Distrugătorul Maddox a relatat identificarea unor ambarcaţiuni, ţintele dispăreau şi apoi apăreau din direcţia opusă. Echipajul de pe distrugător a relatat atac cu armament automat, cu torpile, contacte pe radar şi de suprafaţă. A deschis la rândul său focul cu armamentul de pe navă. Comandantul Diviziei Distrugător 192, căpitanul John J. Herrick şi-a exprimat îndoiala privind atacul desfăşurat. Acesta a realizat faptul că ''atacurile'' erau în fapt rezultatul excesului de zel al operatorilor de la sonar şi performanţelor tehnice slabe ale echipamentelor de la bord. USS Turner Joy nu a detectat niciun fel de atac folosindu-se torpile. La 5 august 1964 a transmis un mesaj cu prioritate maximă spre baza din Honolulu care a fost recepţionat la Washington la 13:27 în data de 4 august, dată fiind diferenţa de fus orar între Vietnam şi Washington de 12 ore. Căpitanul a transmis faptul că a părut îndoielnic contactele avute cu nave inamice şi torpilele lansate, explicând asupra ''efectelor ciudate ale vremii asupra radarului şi excesul de zel al operatorilor de la sonar. Nu a existat contact vizual al navei MADDOX cu inamicul.'' Şi ''cerea evaluarea completă a situaţiei înainte de a se întreprinde vreo decizie'', conform https://www.usni.org.

Informaţiile erau contradictorii. Căpitanul Herrick a trimis un alt raport către amiralul american Grant Sharp, comandantul Flotei americane din Pacific, schimbând relatarea anterioară şi menţionând că a întrebat martori care vorbeau despre ambarcaţiuni care au trecut prin apropierea navelor americane, cei de pe USS Turner Joy au relatat chiar că au văzut câteva torpile trecând prin apropiere. Secretarul apărării Robert McNamara a telefonat amiralul american Grant Sharp pentru a cere lămuriri. Amiralul a cerut răgaz să afle mai multe date, transmiţând ulterior şefului Statului Major Interarme generalul locotenent David Burchinal că noile date interceptate arătau că un atac a avut loc în zonă, în apropierea navelor USS Maddox şi USS Turner Joy.

Sursa foto: vietnamtheartofwar.com 

Pe fondul acestor informaţii, preşedintele american Lyndon Johnson a ieşit public la televiziunea americană cu un mesaj în care anunţa măsuri de retaliere împotriva unor ţinte nord-vietnameze, ca urmare a atacurilor violente asupra forţelor armate americane. Au fost declanşate atacuri de bombardament aerian de pe navele din apropierea Vietnamului, care se aflau în componenţa Flotei Pacificului. La 7 august 1964, Congresul a votat cu aproape unanimitate Rezoluţia "Golful Tonkin" pe care preşedintele american a semnat-o trei zile mai târziu. Rezoluţia autoriza şeful executiv al statului american, în speţă preşedintele, să ia toate măsurile necesare pentru a respinge orice atac asupra forţelor SUA şi de a preveni alte agresiuni viitoare. Astfel obţinută autorizaţia juridică de implicare în conflict, SUA intra în cel mai lung conflict şi costisitor conflict din istoria sa modernă. Drept urmare adoptării acestei rezoluţii, preşedinţii americani Lyndon Johnson şi Richard Nixon au făcut apel la textul acestei rezoluţii drept bază legală pentru politicile adoptate pe plan intern privind Vietnamul, conform https://www.archives.gov/.

Ulterior, incidentul de la Golful Tonkin avea să devină un subiect controversat în politica americană. O investigaţie a Senatului SUA avea să dezvăluie faptul că nava USS Maddox derula o misiune clandestină de culegere de informaţii în zona respectivă a Golfului Tonkin, contrazicând afirmaţiile preşedintelui Johnson despre potenţiala implicare ca sprijin a US Navy în incident, conform https://www.archives.gov/. Rezoluţia avea să fie abrogată, în ianuarie 1971, într-o încercare de restrângere a prerogativelor preşedintelui american privind continuarea războiului din Vietnam.

Implicarea militară a SUA în conflictul din Vietnam a fost una dintre cele mai costisitoare angajări armate americane într-un război în secolul XX, înregistrându-se numeroase pierderi umane şi răniţi în rândul combatanţilor americani. 58.000 de americani au murit în acest război. Din 1961 şi până la predarea guvernului de la Saigon, în 1975, guvernul SUA a cheltuit peste 141 de miliarde de dolari. Potrivit datelor Pentagonului, au murit peste 241.000 de luptători sud-vietnamezi în luptă şi de asemenea peste 1 milion de combatanţi Vietcong şi ai forţelor nord-vietnameze, conform https://www.nytimes.com/.

Conflictul din Vietnam s-a încheiat în 1975, potrivit https://vietnamtheartofwar.com/ şi https://www.nytimes.com/. La 30 aprilie 1975, blindate ale armatei nord-vietnameze au intrat în Saigon, cucerind capitala sud-vietnameză ceea ce a fost similar încheierii conflictului militar din Vietnam, potrivit https://diplomacy.state.gov/, https://www.nytimes.com/ şi www.history.com. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto din deschidere: Puget Sound Navy Museum/Facebook