Asasinarea, la 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, a prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, şi a soţiei sale, Sofia, de către Gavrilo Princip, a reprezentat pretextul declanşării Primului Război Mondial, conflagraţie la care au participat 33 de state, implicând o populaţie de peste 1 miliard de locuitori. Amploarea acestei prime conflagraţii mondiale din istoria umanităţii este evidenţiată şi de bilanţul înregistrat, circa 10 milioane de morţi şi 20 de milioane de răniţi, pagube materiale evaluate la peste 278 miliarde de dolari, dar şi prin urmările conflictului, precum redesenarea graniţelor naţionale pe fondul destrămării imperiilor austro-ungar, german, otoman şi rus, potrivit volumului ''Istoria României în date'' (2003).

Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, la 15/28 iulie 1914, beneficiind de asigurările Germaniei care a transmis faptul că va interveni în cazul în care Rusia se va implica militar în favoarea Belgradului. La 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, care s-a aliat Serbiei.

Ataşatul militar al Austro-Ungariei la Bucureşti maiorul Randa a transmis, la 6 iulie 1914, un raport către feldmareşalul Conrad von Hotzendorf în care-l înştiinţa asupra şanselor slabe privind o eventuală cooperare militară cu România. ''În ceea ce priveşte politica externă, aici, (...), rolul preferat este cel de mireasă curtată şi, mai ales, de mare putere. (...) După părerea mea, dacă nu intervine ceva deosebit, România va continua, în planul politicii, să alerge după doi iepuri atât timp cât acest lucru va fi posibil; o astfel de politică este, de altfel, foarte comodă, întrucât în cazul unei complicări a situaţiei politice, aderarea, la timpul oportun, la forţa cea mai puternică poate aduce avantaje sigure'', aprecia ataşatul militar imperial-regal de la Bucureşti, potrivit volumului ''România în Timpul Primului Război Mondial'' (Editura Militară, 1996).

La 10 iulie 1914, ataşatul militar al Austro-Ungariei la Bucureşti a expediat, de la Sinaia, un nou raport care a ajuns la Viena la 17 iulie 1914 şi în care explica discuţia avută cu regele Carol I şi poziţia acestuia faţă de atentatul de la Sarajevo. ''Explicaţiile regelui (Carol I - n. red.) permit concluzia că acesta doreşte o soluţionare paşnică a conflictului dintre Austro-Ungaria şi Serbia. În timpul convorbirii, regele a evitat să răspundă la întrebarea, vizibil neplăcută pentru el, ce se referea la poziţia României în cazul unei complicaţii. Majestăţii Sale i-a scăpat afirmaţia că (...) asasinarea moştenitorului Tronului aduce Monarhiei un viitor complet sumbru, ceea ce constituie motivul unui profund pesimism. (...) Asasinatul de la Sarajevo l-a pus pe regele Carol într-o situaţie din cele mai penibile. Pe de o parte, el era legat de Germania şi Austro-Ungaria prin obligaţii de tratat, iar pe de altă parte dezvoltă relaţii de parteneriat politic cu Serbia. Brutala acţiune de provocare comisă de partea sârbă la adresa Austro-Ungariei l-a surprins într-un mod foarte neplăcut'', potrivit sursei menţionate anterior. 

Regele Carol I 

Sursa foto: Muzeul Național de Istorie a României/Facebook 

Regele Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914) a primit, la 18/31 iulie 1914, un mesaj din partea împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, prin care îi cerea ca România să intre în război de partea Puterilor Centrale. Germania promitea guvernului de la Bucureşti, Basarabia, sudul Bucovinei (Suceava şi Rădăuţi) şi anumite concesii pentru românii din Transilvania. În 16 septembrie 1914, Wilhelm al II-lea a explicat împăratului austro-ungar Franz Josef necesitatea implicării României alături de Puterile Centrale în operaţiunile militare, potrivit volumului ''România în Relaţiile Internaţionale 1916-1918'' (2008).

Wilhelm al II-lea

Sursa foto: peles.ro 

La 17/30 iulie 1914, reprezentanţii guvernelor Antantei transmiteau guvernului român acordul ţărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării armatei române la război împotriva Puterilor Centrale, conform volumului ''O Istorie Sinceră a Poporului Român'' (ediţia a IV-a, 2008).

În cadrul Consiliului de Miniştri pentru Afaceri Comune, desfăşurat la Viena, la 29 iulie 1914, a fost primit raportul ministrului plenipotenţiar imperial-regal de la Bucureşti, contele Ottokar von Czernin, în care acesta făcea referire la convorbirea avută cu regele Carol şi ''din care a reieşit că, indiferent de situaţie, România îşi va menţine neutralitatea faţă de Tripla Alianţă, excluzând eventualitatea cooperării armatei române în baza tratatului respectiv'', conform documentului citat în volumul ''România în Timpul Primului Război Mondial''. Aproape zilnic erau transmise de la Viena telegrame către legaţia diplomatică austro-ungară din Bucureşti şi către guvernul român prin care se exercitau presiuni pentru intrarea României în război de partea Triplei Alianţe în schimbul ''promisiunii de alipire a Basarabiei şi chiar a judeţului sârbesc Negotin''.

La 19 iulie/1 august 1914, contele Czernin transmitea o telegramă de la Sinaia în care informa Viena: ''Brătianu dă asigurări privind respectarea principiilor neutralităţii stricte. (...) Brătianu a dat din nou expresie celor mai solemne asigurări cu privire la respectarea fermă a neutralităţii necondiţionate a României.'' Guvernele Germaniei şi Austro-Ungariei transmiteau guvernului de la Bucureşti, în cadrul unui intens joc politico-diplomatic, mesaje prin care cereau ca România să intre în război de partea Puterilor Centrale, în acord cu înţelegerile semnate în acest sens de guvernul de la Bucureşti.

La 18/30 octombrie 1883, miniştrii de externe D. A. Sturdza şi Gustav von Kalnoky au semnat, la Viena, tratatul secret prin care România şi Austro-Ungaria se angajau să-şi ofere ajutor în cazul unui atac neprovocat. Documentul era compus dintr-un preambul şi şapte articole, potrivit volumului ''Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918'' (2011). Articolul 2 stipula de asemenea: ''dacă România va fi atacată fără ca din partea ei să fi existat vreo provocare, Austro-Ungaria va trebui să-i acorde în timp util ajutor şi asistenţă împotriva agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în aceleaşi împrejurări în vreuna din zonele statelor limitrofe României, va fi de îndată casus foederis pentru România''. Articolul 5 prevedea ca tratatul ''să rămână în vigoare timp de cinci ani'', ''iar dacă niciuna dintre părţi nu îl va denunţa cu un an înainte de expirarea lui sau dacă niciuna din înaltele părţi contractante nu va cere revizuirea lui, el va fi considerat ca prelungit pentru încă trei ani''. Germania a aderat la tratat la 18/30 octombrie.

Prima reînnoire a tratatului a fost în 1892, apoi prin protocolul semnat la Sinaia la 30 septembrie 1896 şi ulterior prin tratatul semnat la Bucureşti la 17 aprilie 1902. Ulterior la 5 februarie 1913, la Bucureşti, a fost semnată Alianţa dintre Austro-Ungaria şi România, ce reconfirma şi reînnoia tratatul din 1892. În conformitate cu Articolul 1 din tratat, ''Înaltele Părţi Contractante îşi făgăduiesc pace şi prietenie şi nu vor intra în nicio alianţă sau legământ îndreptate contra vreunuia din Statele lor''. Caracterul defensiv al tratatului era stipulat în Articolul 2, conform căruia: ''Dacă România, fără nicio provocare din parte-i, ar fi atacată, Austro-Ungaria e ţinută să-i dea ajutor şi sprijin în timp potrivit, contra agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în aceleaşi împrejurări într-una din părţile ţinuturilor sale vecine cu România, casus foederis se va ivi de îndată pentru aceasta din urmă''. Prevederile alianţei celor două state rămâneau în vigoare până la 8 iulie 1920, potrivit Articolului 7, iar dacă nu era denunţat de una dintre părţi înainte de data respectivă putea fi prelungit pentru un termen de şase ani şi aşa mai departe, potrivit volumului ''România în Relaţiile Internaţionale 1916-1918'' (Demiurg, 2008).

Sursa foto: peles.ro  

La 18/31 iulie 1914, împăratul Wilhelm al II-lea i-a scris regelui Carol I: ''Gândurile mele se îndreaptă către tine, care ai întemeiat la gurile Dunării un stat civilizat şi ai ridicat astfel un răgaz în faţa valului slav. Eu am încredere că tu vei fi credincios prietenilor tăi şi că vei împlini neapărat datoriile tale de aliat.'', potrivit lucrării ''Istoria Românilor În Timpul Celor Patru Regi (1866-1947)'' (Ioan Scurtu, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Volumul I, Carol I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004). Deopotrivă, la data de 20 iulie/2 august 1914, cancelarul german Theobald von Bethmann-Hollweg i-a telegrafiat regelui Carol I: ''Cerem mobilizarea imediată a armatei române şi îndreptarea ei împotriva Rusiei'', conform sursei citate anterior.

Sursa foto: Muzeul National Peles/Facebook 

La rândul său, premierul Ion I. C Brătianu, în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri, a încercat să îl convingă pe rege că România nu putea intra în război pentru că Austro-Ungaria a început un război ofensiv împotriva Serbiei, iar tratatul din 1883 avea caracter defensiv. Tratatul de la Bucureşti din 1913 a stabilit dreptul statelor din Orientul Europei de a-şi decide singure soarta. Pe de altă parte, regele l-a rugat pe Ion I. C. Brătianu să obţină de la guvernul său şi de la partidul liberal executarea termenilor tratatului. Brătianu a precizat că ''va încerca cinstit'', indică lucrarea prof. univ. dr. Ioan Scurtu ''Istoria Românilor În Timpul Celor Patru Regi (1866-1947)''.

Ion I. C Brătianu 

Sursa foto: peles.ro 

Negăsind soluţia politică potrivită pe fondul impasului decizional între forţele politice, regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană, care nu avea statut de organism politic prevăzut de Constituţie dar în linia cutumei politice româneşti în momentele cheie domnitorul cerea consultarea liderilor politici ai ţării, explică profesorul Ioan Scurtu în lucrarea sa ''Istoria Românilor În Timpul Celor Patru Regi (1866-1947)'' (Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Volumul I, Carol I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004).

Sursa foto: evenimentulistoric.ro 

În sala de muzică a castelului Peleş din Sinaia, regele Carol I a prezentat tratatul şi cerea ca fiind o chestiune de demnitate ca România să respecte înţelegerea asumată. Cei prezenţi s-au pronunţat pentru neutralitate, explicând faptul că în textul documentului se face trimitere la faptul în care Austro-Ungaria ar fi fost atacată de un stat terţ, însă aceasta a declarat război Serbiei, iar în acest sens România nu era obligată să intervină.

Sursa foto: peles.ro  

Cu acel prilej, preşedintele Consiliului de Miniştri Ion I. C. Brătianu spunea: ''Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul nu ne obligă, (...), România nu poate admite ca aliaţii săi să dispună de soarta ei, fără ca măcar să-şi fi dat osteneala de a ne vesti. (...) Să rămânem neutri. După toate prevederile, războiul va fi probabil lung. Vom mai avea deci prilejul să ne spunem cuvântul'', potrivit volumului ''Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor. 1774-1918''. Brătianu a mai spus că ''sentimentul public este aproape în unanimitate împotriva războiului. (...) Să rămânem deci neutri.'', conform lucrării ''Istoria Românilor În Timpul Celor Patru Regi (1866-1947)'' . Petre P. Carp, liderul conservatorilor, s-a pronunţat pentru intrarea în acţiune alături de Germania şi Austro-Ungaria.

În ciuda presiunilor externe transmise de guvernele celor două blocuri antagonice guvernului României de a se implica în operaţiunile militare, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914 a hotărât deci în cvasiunanimitate starea de neutralitate a României cu privire la situaţia de conflict apărută în Europa şi luarea de măsuri pentru întărirea armatei pentru orice eventualitate ceea ce reprezenta detaşarea de prevederile textului tratatului cu Puterile Centrale, care adoptaseră o poziţie ofensivă faţă de Serbia, în contradicţie cu spiritul şi litera înţelegerii. Regele Carol I a fost afectat de hotărârea luată, transmiţând acest lucru apropiaţilor, liderilor politici, dar şi prin scrisori unor lideri europeni din Puterile Centrale, în speţă împăratului Wilhelm al II-lea, conform lucrării ''Istoria Românilor În Timpul Celor Patru Regi (1866-1947)''. Decizia Consiliului de Coroană a exprimat un caracter provizoriu, dezbaterea politică publică rămânând deschisă în ţară şi cu un înalt grad de implicare al liderilor politici angajaţi în cele două mari curente care cereau intrarea în luptă fie alături de forţele Antantei fie de cele ale Puterilor Centrale. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Suzana Cristache Drăgan, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto din deschidere: centenar.gov.ro