Cercetările din ultimele două decenii au relevat complexitatea şi amploarea sistemului de alimentare cu apă din perioada romană târzie, dezvoltat într-un secol şi jumătate după întemeierea de Constantin cel Mare a noului oraş Constantinopol (11 mai 330 d.Hr.). Până la domnia lui Teodosie al II-lea, la începutul secolului al V-lea, sistemul ar putea merita afirmaţia că era cea mai lungă linie romană de alimentare cu apă, o reţea de canale care acum a fost estimată la 494 km lungime, inclusiv canalele preexistente din Pădurea Belgrad, se arată pe site-ul https://istanbultarihi.ist/.

Renumit pentru locaţia sa strategică, Constantinopolul, fostul Bizanţ şi Istanbulul de astăzi, nu avea suficiente surse de apă dulce. Astfel, un număr mare de rezervoare alimentate printr-o linie de apeducte au fost construite în Antichitatea târzie pentru a furniza apă populaţiei în creştere din Constantinopol. Conform unor studii recente, au fost documentate 160 de rezervoare de apă, reprezentând cel mai probabil o mică parte din numărul original ("Cisterne bizantine din peninsula istorică în termeni de planificare şi tehnici de construcţie", Studii de conservare pentru restaurare, 2012, K. Altug; "Caracteristici arhitecturale ale cisternelor din perioada bizantină din Istanbul şi distribuţia lor în topografia istorică a oraşului", Universitatea Tehnică Istanbul, 2013, K. Altug, citate de https://istanbultarihi.ist/). Din aceste studii, dar şi din altele anterioare, reiese că rezervoarele de apă au început să fie construite în perioada bizantină a oraşului, proces continuat şi în perioada otomană.

Rezervoarele erau deschise, precum "Cisterna lui Aetius", acoperite sau subterane, cum ar fi "Cisterna Bazilică". Ele sunt printre cele mai impresionante structuri bizantine ale Istanbulului modern, potrivit https://www.thebyzantinelegacy.com/.

Rezervoarele importante erau de obicei amplasate pe sau în apropierea vârfului dealurilor pentru a furniza apă diferitelor clădiri precum palate, băi publice, mănăstiri şi biserici. Ele erau, de asemenea, esenţiale pentru securitatea oraşului, în special în timpul asediilor.

"Cisterna Bazilică", cel mai mare şi mai faimos rezervor de apă subteran, a fost construită în timpul domniei lui Iustinian I (527-565), probabil în timpul reconstrucţiei bazilicii Stoa de deasupra acesteia, care a fost terminată în anul 541. Are aproximativ 138 metri lungime şi 65 metri lăţime şi este susţinută de 336 de coloane. A doua cea mai mare cisternă acoperită este aşa-numita "Cisternă a lui Philoxenos", care măsoară 64 metri lungime şi 56 metri lăţime, cu 224 de coloane. La mică distanţă se află una dintre cele mai vechi cisterne acoperite - "Cisterna lui Teodosie", care are aproximativ 40 metri lungime şi 24 metri lăţime, fiind susţinută de 32 de coloane. Primul rezervor acoperit înregistrat a fost "Cisterna lui Modestus" (154 metri lungime şi 90 metri lăţime), care a fost finalizată în anul 369. Deşi nu mai există, a fost probabil rezervorul de apă folosit pentru Piaţa otomană a Şelarilor ("Saraçhane").

Mai multe rezervoare mari de apă deschise au fost construite în punctele înalte ale oraşului în urma ridicării Zidurilor Teodosiene. Planul cisternelor deschise era dreptunghiular sau pătrat, cu zidărie ce alterna piatra şi cărămida. Două dintre aceste rezervoare deschise, "Cisterna lui Aetius" şi "Cisterna lui Aspar", erau situate de-a lungul apeductului Valens, între zidurile Constantinian şi Teodosian. Este posibil ca rezervorul deschis să fi fost folosit în scopuri comerciale şi agricole, mai degrabă decât pentru uz public. "Cisterna lui Aetius" (244 metri lungime şi 85 metri lăţime) a fost construită probabil în anul 421, când Aetius a servit ca eparh al Constantinopolului. "Cisterna lui Aspar" (152 metri pătraţi) a fost construită în anul 459 de patricianul Aspar, o figură influentă din secolul al V-lea, care a servit ca "magister militum" şi consul. "Cisterna Sf. Mochie" (170 metri lungime şi 147 metri lăţime) pare să dateze din timpul domniei lui Anastasie (491-518) şi este cea mai mare de acest fel. Astăzi, locul fostului rezervor de apă este folosit pentru diverse activităţi sociale şi sportive.

Aprovizionarea cu apă a Constantinopolului a scăzut în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, în contextul invaziei avare, care a distrus apeductul Valens în timpul asediului Constantinopolului din 626 şi care a fost restaurat abia în jurul anului 765 de Constantin al V-lea (741-775).

În timpul domniei lui Vasile al II-lea (976-1025) s-au înregistrat lucrări asupra sistemului de aprovizionare cu apă, populaţia oraşului ajungând la aproximativ jumătate de milion până în secolul al XI-lea. S-au făcut reparaţii şi la apeducte în jurul anului 1170, în timpul domniei lui Manuel I Comnen (1143-1180). Se pare că sistemul de apă pe distanţe lungi a fost imposibil de reparat până în secolul al XII-lea, aşa că oraşul s-a bazat în mare parte pe sursele de apă din Pădurea Belgrad, aşa cum a făcut mai târziu în epoca otomană. În urma cuceririi latine a Constantinopolului în 1204, cisternele au devenit principala sursă de apă a oraşului. În timp ce rezervoarele mari necesitau un sistem de canale funcţionale pentru a furniza apa, este posibil ca unele dintre cisternele mai mici să fi colectat în principal apa de ploaie. Colectarea apei pluviale a devenit mult mai importantă după ce liniile de apeduct nu au mai funcţionat. Acest lucru este probabil adevărat la multe dintre rezervoarele ce furnizau apă bisericilor, cum ar fi cele de sub Biserica Pammakaristos şi Biserica Chora. Este posibil ca apa de ploaie să fi fost canalizată către aceste cisterne de pe acoperişurile mănăstirilor. Multe clădiri mai vechi, inclusiv partea circulară a Hipodromului, Palatul lui Lausus şi Rotonda lui Myrelaion, au fost transformate în rezervoare de apă. Cisternele deschise au încetat să mai funcţioneze după 1204 şi în epoca otomană au fost folosite ca grădini ("çukurbostan" sau "grădina scufundată"). În perioada otomană, cisternele bizantine ale oraşului au fost folosite în alte scopuri. De exemplu, multe dintre cisternele acoperite care au supravieţuit au fost folosite în producţia de mătase, conform https://www.thebyzantinelegacy.com/.

Majoritatea cisternelor subterane aveau un plan dreptunghiular sau pătrat, iar bolţile erau susţinute de şiruri de coloane de marmură sau granit, pereţi de cărămidă şi mortar, podele de piatră. Pereţii erau văruiţi, iar colţurile erau de obicei teşite pentru a scădea presiunea asupra lor. În unele rezervoare au fost găsite şi rămăşiţe de scări. Înălţimea până la care era aplicat varul, alături de depunerile de calciu de pe pereţi, dă o idee despre nivelul apei din interiorul cisternelor, care în unele cazuri pare să fi ajuns la baza arcelor. Grinzi de lemn au fost plasate la baza arcadelor pentru a consolida structura. Capitelurile refolosite erau comune şi la rezervoarele din Istanbul. Cel mai bun exemplu sunt capitelurile Meduzei din Cisterna Bazilica, care au fost folosite drept piedestal. Există şi alte capiteluri unice, deşi comun este capitelul ionic. Majoritatea capitelurilor au fost realizate din marmură proconneziană între secolele IV şi VI. Carierele de marmură de pe insula Proconnesus au încetat producţia în secolul al VII-lea, după care utilizarea materialelor din stoc sau a materialelor refolosite din structuri mai vechi a devenit mai răspândită. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Doina Lecea, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: yerebatan.com